„Cereţi şi vi se va da vouă; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7,7).
Părintele Stăniloae consemna acest lucru şi spunea clar:
„Este mare greşeală că biserica a alunecat în comerţul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preţuri ale ctitoriilor, ale pomenirii morţilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugăciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, dacă şi-a făcut datoria şi a plătit, a şi rezolvat problema”.
Trebuie cultivat spiritul creştin în care omul să înţeleagă că nu banii sau lumânările ataşate unui pomelnic îi împlinesc cererea de folos, ci rugăciunile pe care creştinul trebuie să le săvârşească în casa lui şi astfel să ajute şi el la propria zidire spirituală şi la împlinirea cererii.
Spunea şi un sfânt părinte:
„Dacă o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseşte la nimic dacă eu personal nu mă rog.
Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Dreptul Judecător, de multe ori, ne dă pe noi potrivnicilor, nu spre pierzare, ci spre învăţatură, precum a zis către Israel, prin Ieremia:
„Îndrăzneşte, poporul Meu, că nu va pieri pomenirea lui Israel, că v-aţi dat neamurilor, nu spre pierzare, ci pentru că aţi mâniat pe Dumnezeu, v-a dat pe voi potrivnicilor. Că aţi mâniat pe Cel ce poate a vă certa pe voi şi vă poate da pedeapsa cea mai de pe urmă”.
Deci, ni se cade nouă a şti că, pentru fărădelegile noastre, suntem daţi în mâinile vrăjmaşilor noştri, după dreapta judecată a lui Dumnezeu, precum a zis Isaia:
„Cine a dat, spre jefuire, pe Israel, oare nu Dumnezeu Căruia I-aţi greşit, nevrând să umblaţi în căile Lui şi aţi adus asupra lui Israel mânia iuţimii Sale şi a întărit asupra voastră mânia şi războiul”?
Că, nimic, fără de dreptate, nu vine asupra noastră!
„Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, aşa şi raiul preafrumos, sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit în Eden (Fac. 2,8), este chip al omului dinăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu, vederile şi înţelesurile dumnezeieşti cu privire la Dumnezeu şi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe şi felurite şi au şi o înfăţişare felurită, şi o mireasmă duhovnicească, ba voi adăuga că dau şi o hrană, o desfătare şi o plăcere” (Filocalia, vol.VIII, p.204).
Inima omului este pământul raiului, pentru că doar din ea pot creşte roadele duhovniceşti. Aşa cum din inimă ies cele rele ale omului, tot din inimă ies cele bune.
De aceea, Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima lui.
Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea-aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire.
Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni.
Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii.
Să ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.
„Ciudată e dorinţa ta ca Dumnezeu să te audă atunci când tu singur nu te auzi!”
După cum soarele e lumină pentru trup, tot aşa rugăciunea e lumină pentru suflet.
Dacă-i o pagubă pentru un orb că nu vede soarele, apoi câtă pagubă nu-i pentru creştin că nu se roagă neîncetat, că nu aduce în suflet, prin rugăciune, lumina lui Hristos? Şi totuşi, cine nu s-ar mira, cine nu s-ar minuna de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată nouă, oamenilor, când ne dăruieşte atâta cinste, când ne învredniceşte să ne rugăm Lui şi să stăm de vorbă cu El? (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Da, în timpul rugăciunii vorbim, în adevăr, cu Dumnezeu.
Aceste cuvinte descriu cel mai bine starea credincioşilor din aceste zile pline de Lumină!
Bucuraţi-vă că Hristos a înviat!
Bucuraţi-vă că natura întreagă a revenit la viaţă sărbătorind parcă împreună cu noi Învierea Domnului.
Bucuraţi-vă că după lungul drum al Postului Mare, după ce am pătimit împreună cu Hristos, ne-am pironit păcatele pe Cruce, am gustat moartea, a venit vremea să înviem împreună cu El, căci Învierea lui Hristos este şi învierea noastră, a celor ce zăceam în noroiul păcatelor, după cum ne încredinţează şi Sfântul Apostul Pavel: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră” (I Cor. 15,17), căci, în mod clar, dacă Hristos n-ar fi înviat, toată viaţa noastră s-ar sfârşi la groapă, în cimitir.
…iar mintea păzită, poate să urce pe mulţimea faptelor bune şi, când întâlneşte norul Duhului Sfânt chemat prin rugăciune, ea se răpeşte şi nu mai gândeşte omeneşte.
Rugăciunea tronează deasupra tuturor pentru că este puntea de legătură între om şi Dumnezeu, este glasul viu al conştiinţei. Rugăciunea este starea în care omul îşi mută mintea de pe pământ la cer, rugăciunea este singura care îl urcă pe om până la tronul lui Dumnezeu, este singura care ajunge şi sparge cerul, este legătura, unitatea între duh şi materie.
Un lucru consemnat despre sfânta rugăciune este că rugăciunea nu poate fi înlocuită cu nici o altă faptă, nu poate fi substituită prin nimic altceva.
În materie de spiritualitate, Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne cere şi spune:
„Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită…”; iar Apostolul Pavel spune „Neîncetat vă rugaţi”.
Privegherea şi rugăciunea sunt două arme cu care sufletul se înaripează.
Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii.
Smerenia şi încredinţarea în voia lui Dumnezeu omoară împlinirea trupească!
Aceasta înseamnă că cea din urmă trăieşte prin părerea de sine şi necredinţă.
Fă pentru cei pe care îi iubeşti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu – şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune. Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu.
Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?
Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele (Mt. 22,40).
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sangele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă – Hristos o porunceşte – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.
Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.
Înaintea Evangheliei nu are nici un preţ iubirea apărută din mişcarea sângelui şi din simţirile trupeşti. Şi ce preţ poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-şi pună sufletul pentru Domnul, iar peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaşte? (Mt. 26, 33, 35, 74).
Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mişcarea sângelui, de simţirile inimii trupeşti.
Copii rezumă gingăşia şi frumuseţea, puritatea şi nevinovăţia, şi credinţa!
Copii sunt o refacere a omului!
Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaida unde abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, când a precizat curajul în riscurile mântuirii, când, iată, altă surpriză, o micime omenească.
În drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau şi se întrebau, care e mai mare între ei? Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie?
Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut, semn că au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă, a celor omeneşti.
După aâtea şi de la atâţia, şi de la toţi, Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând, i-a chemat! Şi de câte ori i-a chemat…, şi le-a zis: “De voieşte cineva să fie întâiul, acesta să fie cel mai de pe urmă la toţi şi sluga tuturor” (Marcu 9,35).
Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit!
Să ţinem rânduiala în care suntem, cu demnitate, delicateţe şi pace!
La Judecata cea Mare vom fi sigur întrebaţi de ce nu ne-am rugat pentru păstorii şi învăţătorii noştri, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi…
Eu trag nădejde că pentru toţi, şi mici şi mari, Dumnezeu are un plan de îndreptare a calendarului pocăinţei pe care noi o tot întârziem…
Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseţi şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri.
Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.
Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru:
”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3,2)
S-au scris sute, mii de cărţi despre rugăciune. Oricine vrea poate afla ce au învăţat Sfinţii Părinţi despre puterea, despre valoarea, despre necesitatea rugăciunii. Ce au învăţat despre cât de des trebuie să ne rugăm, despre cum trebuie silită mintea să fie atentă la cuvintele rugăciunii, despre cum, prin chemarea neîncetată, Hristos vine şi Se sălăsluieşte în inimile adevăraţilor Săi ucenici.
Oare ce s-ar mai putea spune despre rugăciune, când s-a spus aproape totul?
În zilele noastre, creştinii se roagă puţin. Consideră că e de-ajuns să zică în grabă „Tatăl nostru” şi încă două-trei rugăciuni scurte, ca să aibă cât mai mult timp pentru celelalte treburi.
Rugăciunea nu mai este preţuită la justa ei valoare.
Iată de ce întrebarea principală a convorbirii despre rugăciune a fost legată de motivul pentru care oamenii, stând departe de rugăciune, stau departe de Dumnezeu.
Lumea în care trăim este o lume atât de apăsătoare tocmai pentru că oamenii nu se mai roagă. Oamenii renunţă la calea rânduită de Dumnezeu pentru ca lucrurile să meargă spre bine şi se mulţumesc să constate răul.
Într-una dintre predicile auzite de curând, preotul nostru ne-a relatat o mică povestire. Era vorba de doi oameni, unul credincios, altul ateu, care nu se puteau înţelege între ei. Atunci s-au adresat unui copil.
Ateul i-a spus: „Dacă îmi spui de ce crezi că există Dumnezeu, îţi dau un măr.”
Copilul a răspuns:„Dacă îmi spui de ce nu crezi că există Dumnezeu, îţi dau două mere.”
Cum se întâmplă deseori, copilul a dovedit mai multă inteligenţă şi subţirime de spirit decât cei mari. Nu e de mirare, adevărul, perceperea realităţii este mai la îndemâna minţilor nepervertite decât a celor încărcate de ceea ce numim convenţii, îndemânare şi adaptabilitate socială, deformări ale gândirii de către influenţe care nu se pot numi benefice.
Când a făcut pe om şi a zidit şi femeia, cea mai straşnică zidire din toată urzeala Universului, credem că Dumnezeu Creatorul ne-a aşezat în coroana creaţiei pe cel mai mare dar…
…VIAŢA, că aşa se numeşte mama tuturor femeilor, Eva!
Femeile creştine sunt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decât bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfânt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre.
Femeile credincioase sunt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sunt întâi la biserică, întâi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.
Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, şi, apoi, desăvârşit, prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin propovăduirea şi jertfa Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor: martiri, episcopi, preoţi, diaconi şi toţi sfinţii.
Biserica este obştea tuturor creştinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeaşi dreaptă credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi care ascultă de slujitorii sfinţiţi rânduiţi de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor.
Biserica este condusă nevăzut de Însuşi întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Capul Bisericii”, prin harul Duhului Sfânt care lucrează în Biserică.
În chip văzut, Biserica este condusă de ierarhia bisericească, formată din cele trei trepte – diaconi, preoţi şi episcopi -, care şi-au păstrat succesiunea apostolică de la întemeierea Bisericii, fiind hirotoniţi de Apostoli prin punerea mâinilor pe capul lor.
Suntem creştini, iar Biserica ne învaţă să facem milostenie.
Din ce avem noi, e bine să împărţim şi celor nevoiaşi.
Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12,42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Ne vedem puşi în încurcătură însă atunci când vine vorba de cerşetori.
Simbolul de Credinţă arată scopul venirii lui Hristos „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“, iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă „străpunşi la inimă“.
Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos şi micşora pe Hristos ca Dumnezeu.
Simbolul mărturiseşte în chip sobornicesc faptul că Hristos este Acelaşi Dumnezeu din cer (II Cor.5, 19), Care a venit„să pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale” (Ps. 89,8), şi anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă.
În acelaşi sens, Crezul mărturiseşte că „Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim” (F. Ap.4,12), deoarece înainte de Hristos „pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; Mt. 11,27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa.
Inima se luminează prin credinţă, nu prin dibăcia minţii
Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica vazută.
O cunoştinţă i-a spus lui Socrate:
† LUMINA ORTODOXIEI † 