Părintele Rafail Noica afirmă despre pocăință că reprezintă acel act ființial prin care firea animalică a omului se transfigurează în mod desăvârșit în firea lui Dumnezeu. Aceasta, reprezintă călătoria existențială  a omului spre restaurarea chipului său cel dintâi, spre restabilirea asemănării cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu o redobândim numai prin pocăinţă, prin lucrarea harului care „poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu”[1].

Pocăința este Însuși Dumnezeu, Cel fără de păcat, Care se pocăiește prin smerenia Sa pentru fiecare om în parte, oferind modelul de urmat pe drumul către „asemănarea cu Dumnezeu”. „Dumnezeu se căiește pentru răutățile omului”, căci ,,pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu”[2].

Părintele Sofronie Saharov descrie această stare a omului ca fiind temeiul vieţii duhovniceşti și vedem acest lucru din faptul că pocăinţa nu este o ultimă analiză, un fapt moral, ci  unul existenţial. Nu aparţine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vieţii duhovniceşti. „Pocăinţa e deci o mişcare totală, existenţială, de curăţire a întregii fiinţe omeneşti, în toate gândurile, şi apucăturile ei.”[3]

Părintele Rafail menţionează că „adevărata dimensiune a pocăinţei”[4] este posibilă numai prin harul Duhului Sfânt, căci având noi întunecimea sufletului, nu cunoaştem lumina, dar nici întunericul. Astfel că, numai prin lucrarea harului dumnezeiesc, inima omului se poate deschide spre această înţelegere. Numai prin această „viziune” a luminii adevărate putem realiza întunericul în care zacem.

Pocăinţa înseamnă astfel o întoarcere de la întuneric la lumină, de la moarte la Viaţă!

Spune Părintele că în pocăinţa noastră, în schimbarea pe care vrem să o înfăptuim, nu trebuie să ne centrăm pe ea însăşi, ci pe rugăciune, să cerem lui Dumnezeu să ne arate calea către viaţa vecinică şi să ne călăuzească paşii către lumina cea adevărată a îndumnezeirii.

Respectarea Legii trebuie să fie doar un prim pas în pocăinţă, pe care mai apoi să-l depăşim, căci în Lege nu există viaţă. Legea reprezintă „doar o primă călăuză”[5]. Dar la început măcar asta să facem, să ţinem dreptatea Legii. Mai apoi, poate vom reuşi să înţelegem că nu câştigăm nimic alergând după dreptatea noastră, după „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Matei 5,38) şi vom avea puterea să zicem despre cel ce ne-a făcut un rău: „Lasă, Domnul să-l ierte, măcar lui să-i fie bine”[6] şi să nu întoarcem răul făcut, să nu ne răzbunăm, să nu dăm înapoi suferinţă.

Pocăinţa este calea cea strâmtă, este anevoioasă şi plină de durere. Este naştere în duh, care se face cu durere, cu suferinţă şi lacrimi. Dar dincolo de acestea este şi o mare bucurie, o insuflare a Duhului Sfânt care îi oferă omului puterea de a trece cu nădejde prin aceste dureri, asemeni mamei care trece prin durerile naşterii pregustând bucuria momentului în care îşi va ţine pruncul în braţe. Din acest punct de vedere, Părintele aminteşte despre cele nouă Fericiri ca fiind treptele către desăvârşire, calea pocăinţei, trepte însoţite şi de durerea lepădării de omul vechi, dar şi de acea bucurie tainică.

Părintele Rafail îndreaptă sensul pocăinţei de la simplitatea părerii de rău, de la „miorlăiala”[7] omului pentru răutatea faptelor sale, către dinamica vieţii întru veşnicie.

Preluând ideea părintelui său duhovnic, Părintele Rafail defineşte căinţa omului ca fiind „începutul autenticei contemplări”[8].

La baza pocăinţei, la temelia ei, stă conştiinţa sărăciei noastre duhovniceşti, acest realism spiritual care este şi primul element al smereniei.

Pocăinţa capătă, explicată în felul acesta, o frumuseţe aparte. Astfel, explică Părintele Rafail, de ce Sfinţii Părinţi numeau pocăinţa „ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”[9]. Aceasta este artă deoarece omul, prin voinţa sa şi în conlucrare cu harul divin, se naşte pe sine, în dureri dar şi în bucurie, întru viaţă veşnică.

Prin faptele căinţei, omul devine dumnezeu după har. Părintele Sofronie afirmă că: „Dumnezeu în om îşi face autoportretul”[10], căci „omul, chipul şi, când ajunge la ea, asemănarea lui Dumnezeu, nu este altceva decât un dumnezeu.”[11]

Noţiunii de pocăinţă, înţeleasă în contextul lumii actuale, ca şi „cenuşăreasa limbii”, îi este reoferit de Părintele Rafail Noica adevăratul ei sens: „nevoinţa drept înţeleasă”[12].

 

„Pocăința este acel zvâc lăuntric al unui suflet care întrevede ceva din realitățile duhovnicești și tânjeste după ele mai mult sau mai puțin. Pocaința mai deplină sau mai slabă, dar pocăință. Asta e pocăința![13]”

(Despre pocăință și nevoință greșită – fragment din conferința „Criza în Biserică” susținută de Pr. Rafail Noica la Alba-Iulia, în aprilie 2003)

[1] Ieromonah Rafail Noica, op.cit., pg. 65

[2] Ibidem, pg. 65

[3] Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi,  vol. IX,  trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, pg. 128.

[4] Ieromonah Rafail Noica, op.cit., pg. 70

[5] Ieromonah Rafail Noica, op.cit., pg. 71

[6] Ibidem, pg. 72

[7] Ieromonah Rafail Noica, op.cit., pg. 125

[8] Ibidem, pg. 125

[9] Ibidem, pg. 89

[10] Ibidem, pg. 90

[11] Ibidem, pg. 90

[12] Ibidem, pg. 92