Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele (Mt. 22,40).

Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sangele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.

Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă – Hristos o porunceşte – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Înaintea Evangheliei nu are nici un preţ iubirea apărută din mişcarea sângelui şi din simţirile trupeşti. Şi ce preţ poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-şi pună sufletul pentru Domnul, iar peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaşte? (Mt. 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mişcarea sângelui, de simţirile inimii trupeşti.

Ea spune:

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui”. (Mt. 10, 34, 35, 36).

Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.

Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt!

Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stricate de căderea în păcat. (Scara. Cuvântul 15,cap.3).”Cel ce spune că poate avea amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi”, a spus Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 3,cap.l6).

În ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-şi iubi cu aprindere aproapele, trebuie să-şi dea o silinţă neobişnuită să-l iubească aşa cum porunceşte Evanghelia.

Cea mai înflăcărată iubire firească se preface cu uşurinţă în dezgust, în ură neîmpăcată (2 Împ. 13,15). Oamenii şi-au arătat dragostea firească şi cu pumnalul. Ce plină de răni e iubirea noastră cea firească! Ce rană adâncă e pe trupul ei – împătimirea! Inima stăpânită de împătimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de şi-ar îndestula iubirea ei bolnăvicioasă. “Cântarul strâmb este urâciune înaintea Domnului, iar cântărirea dreaptă este plăcută Lui” (Pilde 1 1,1 ).

Iubireă firească aduce doar cele pământeşti celui iubit al său; la cele cereşti ea nici nu se gândeşte. Ea se răzvrăteşte împotriva Cerului şi a Duhului Sfânt: pentru că Duhul cere răstignirea trupului. Ea se răzvrăteşte împotriva Cerului şi a Duhului Sfânt: pentru că se găseşte sub cârmuirea duhului viclean, duhului necurat şi pierdut.

Să ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, să ne privim în aceasta oglindă!

Privindu-ne în ea, să lepădăm hainele cele vechi în care ne-a îmbrăcat căderea şi să ne împodobim cu veşmântul cel nou pe care ni l-a pregătit Dumnezeu. Veşmântul cel nou este Hristos. “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3,27). “Vă veţi îmbrăca cu putere de sus” ( Lc. 24,49), a spus Domnul despre acest veşmânt.

Creştinii se îmbracă în însuşirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh. Pentru creştin este cu putinţă să îmbrace acest veşmânt. “Îmbrăcaţi-vă în Domnul nostru Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13,14), spune Apostolul.

Mai întâi, lăsându-se călăuzit de Evanghelie, leapădă vrajba, mânia, osândirea şi toate cele ce lucrează de-a dreptul împotriva iubirii.

Evanghelia porunceşte să ne rugăm pentru vrăjmaşi, să binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă, să facem bine celor ce ne urăsc, să iertam aproapelui orice ar face împotriva noastră.

Tu, cela ce vrei să urmezi lui Hristos, străduieşte-te să plineşti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns să citim doar, cu mulţumire, poruncile evanghelice, şi să ne minunăm de înalta duhovnicie pe care acestea o cuprind în sine. Din păcate, mulţi se mulţumesc cu asta. Atunci când vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu îndărătnicie se vor împotrivi la aceasta stăpânii inimii tale. Aceşti stăpâni sunt starea ta trupească, în care te afli supus trupului şi sângelui, şi duhurile căzute, a căror ţară supusă este starea trupească a omului.

Cugetarea trupească, dreptatea ei şi dreptatea duhurilor căzute îţi pretind să nu te lepezi de cinstea în care te afli şi de celelalte foloase pământeşti, îţi pretind să le aperi. Tu, însă, poartă cu bărbăţie războiul cel nevăzut dus de Evanghelie, dus de Domnul Însuşi.

Jertfeşte tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fără acestă jertfă nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Săi: “Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine” (Mt. 16,34).

Atunci când Domnul este cu tine – să crezi în izbândă: Domnul nu poate să nu fie biruitor. Cere biruinţă de la Domnul, cere-o cu rugăciune şi plâns statornic. Şi va veni pe neaşteptate lucrarea harului în inima ta: deodată vei simţi prea desfătata încantare a iubirii duhovniceşti faţă de vrajmaşi. Încă mai ai de luptat! Încă trebuie să faci dovada de bărbăţie!

Uită-te la lucrurile pe care le iubeşti: îti plac foarte mult? S-a legat foarte tare de ele inima ta? Leapădă-te de ele! Domnul cere de la tine această lepădare, El, Care a aşezat legea iubirii nu ca să te lipsească pe tine de iubire şi de cele iubite, ci ca tu, lepădând iubirea trupească, să primeşti iubirea duhovnicească, neprihănită, sfântă, care este cea mai mare fericire.

Cela ce a simţit iubirea duhovnicească va căuta cu scârbă la dragostea trupească, va privi la ea ca la o schimonosire hâdă a iubirii. Întrebi cum să te lepezi de cele ce le iubeşti, căci ele au prins, parcă, rădăcini în inima ta? Spune despre ele lui Dumnezeu:

“Acestea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt? Zidire neputincioasă, care nu are nici o însemnătate”.

“Astăzi, încă mai călătoresc pe pământ, încă mai pot fi de folos cu ceva celor iubiţi ai mei; mâine, poate, voi pieri de pe faţa pământului, şi nu voi mai fi nimic pentru ei!”.

“Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgându-mă în chip silnic de cei pe care îi socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; între mine şi ei era o oarecare legătură; amăgindu-mă cu această legătură, eu îi numeam, îi socoteam ai mei. Dacă ar fi fost cu adevărat ai mei, ar fi rămas ai mei pentru totdeauna”.

“Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul şi Stăpânul lor. Ceea ce este al Tău Îţi dau, Doamne al meu: acestea mi le-am însuşit pe nedrept şi în zadar”.

Pentru ei este lucru mai de nădejde să fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Veşnic, PretutindeneaFiitor, Atotputernic, cu nemărginire Bun. Pentru cel care este al Său, El este Cel mai credincios, Cel mai de nădejde Ajutător şi Acoperitor.
Dumnezeu dă omului cele ale Sale: şi pentru om oamenii devin “ai săi”, vremelnic după trup, veşnic după duh, atunci când Dumnezeu binevoieşte să dea omului acest dar.

Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu, “Ca toţi să fie una”, a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Său, “după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In. 17,21 ).

Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov – Despre iubirea de aproapele