Smerenia şi încredinţarea în voia lui Dumnezeu omoară împlinirea trupească!

Aceasta înseamnă că cea din urmă trăieşte prin părerea de sine şi necredinţă.

Fă pentru cei pe care îi iubeşti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu – şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.

Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune. Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.

Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu.

Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucreaza în inimă în masura curăţirii acesteia.

Lepădând vrajba, lepădând patimirea, lepădându-te de iubirea trupească, află iubirea duhovnicească; “fereşte-te de rău şi fă bine” (Ps. 33,13).

Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu – cinstire care să fie în sufletul tău, nevazută pentru ceilalţi, descoperită doar conştiinţei tale. Faptele pe care le săvârşeşti să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufleteşti.

Dă cinstire aproapelui, fără să iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat şi femeie, fără să te uiţi la rangul pe care-l are în lume – şi iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul şi sângele, nu înrâurirea simţurilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiţi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.

Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, şi acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul? Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecăţii lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea faţă de chipul lui Dumnezeu, şi prin aceasta să mă pazesc pe mine însumi de iad.

Dă cinstire şi orbului, şi leprosului şi celui bolnav la minte, şi pruncului de ţâţă, şi răufăcătorului, şi păgânului – cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputinţele şi neajunsurile lor? Ia seama la tine însuţi, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.

În creştin, să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povăţuirea noastră, şi încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veşnicie: “Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25,40). Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic şi te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.
Dar dacă socoţi că îl iubeşti pe Dumnezeu, iar în inima ta trăieşte un simţământ de neplăcere fie şi faţă de un singur om, să ştii că te afli într-o veşnică amăgire de sine.

“Dacă zice cineva:”, grăieşte Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, “- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este… Această poruncă avem de la El, că cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” ( 1 In. 4, 20, 21 ).

A arăta iubire duhovnicească faţă de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă”, graieşte iarăşi Cuvântătorul de Dumnezeu, “pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte”. ( 1 In. 3,14).

Desăvârşirea creştină stă în desăvârşita iubire de aproapele. Desăvârşita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaşte desăvârşire, întru care nu este sfârşit sporirii. Creşterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârşită, pentru că iubirea este Nesfârşitul Dumnezeu ( 1 In. 4,16).

Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii.

Iubite frate!

Caută să sporeşti în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porţile Învierii, pe porţile Împărăţiei Cerurilor. Amin.

Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov – Despre iubirea de aproapele