Pocăința…„un har peste har”

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru Care nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta „să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Prin cuvintele proorocului, atât de frumoase și mângâietoare de suflet pentru fiecare om, nu numai că ni se arată mila nesfârșită a lui Dumnezeu, ci ni se descoperă și marele adevăr despre viața păcătoasă trăită departe de voința divină: moartea sufletului și lipsirea de viața cea adevărată.

Mântuitorul Hristos îşi începe Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăinţă: „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17), deoarece ea deschide uşa în Împărăţia cerurilor.

Pocăinţa ocupă un loc primordial în întreaga viaţă a omului deoarece creştinul este chemat să lucreze pocăinţa nu numai o singură dată, ci neîncetat. Pocăința semnifică mai mult decât o atitudine morală, decât un simplu act moral, căci primim „Duhul vecinic”[1] al dumnezeirii.

 

Postul de după post…

Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. […] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Copilul – model creştin

Sfântul Apostol Pavel zice că de la copii putem lua numai nerăutatea şi nevinovăţia lor, dar nu şi înţelegerea lor pruncească.

„Fraţilor, spune el, nu fiţi copii cu mintea. Adica fiţi copii cu nerăutatea. La minte, însă fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14,20).

De la prunci putem lua pildă smerenia, după cum a zis Domnul: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia cerurilor” (Matei 18,4). Iar dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge să fie desăvârşit cu mintea şi înţelegerea şi să aibă nerăutatea, smerenia şi curăţia pruncilor, acesta cu adevărat a ajuns la culmea nepătimirii şi poate să fie pildă de urmat pe calea mântuirii.

Se ştie că cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului nostru sunt copiii şi tinerii, fiii noştri sufleteşti. Cine poartă această vină pentru căderea şi slăbirea lor spirituală? Ce ar trebui să facem pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună?

 

Pocăinţa ne deschide cerul

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3,2)

Ca un Doctor milostiv, Dumne­zeu ne-a dăruit nouă, păcăto­şilor, care bolim de nenumărate pa­timi, doctoria duhovnicească a pocă­inţei, ca să trăim prin ea.

Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumi­nă.

Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a pli­nit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatu­lui.

Pocăinţa ne deschide cerul, ne duce în Rai!

 

De ce nu se roagă creştinii?

După cum soarele e lumină pentru trup, tot aşa rugăciunea e lumină pentru suflet.

Dacă-i o pagubă pentru un orb că nu vede soarele, apoi câtă pagubă nu-i pentru creştin că nu se roagă neîncetat, că nu aduce în suflet, prin rugăciune, lumina lui Hristos? Şi totuşi, cine nu s-ar mira, cine nu s-ar minuna de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată nouă, oamenilor, când ne dăruieşte atâta cinste, când ne învredniceşte să ne rugăm Lui şi să stăm de vorbă cu El? (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Da, în timpul rugăciunii vorbim, în adevăr, cu Dumnezeu.

 

Milostenia – Relaţia harică, pur morală cu aproapele

Suntem creştini, iar Biserica ne învaţă să facem milostenie.

Din ce avem noi, e bine să împărţim şi celor nevoiaşi.

Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12,42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ne vedem puşi în încurcătură însă atunci când vine vorba de cerşetori.

E bine să dăruim bani cerşetorilor?