Pr. Ilie Cleopa



Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau şi lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37).

Sufletul, fiind creat de Dumnezeu veşnic,orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osânda lui veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decât vindecarea orbirii trupeşti.

(mai mult…)

Anunțuri

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte „Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

(mai mult…)


După revoluţie am început să ne “occidentalizăm” şi noi, am împrumutat foarte multe lucruri din afară, cu mare bucurie, şi am ajuns să împrumutăm şi foarte multe expresii şi cuvinte mai moderne sau mai la modă, pe care le vedeam prin filme sau prin alte locuri. Uite aşa s-a ajuns ca astăzi să zicem:

– Îţi ţin pumnii! în loc de “Doamne ajută” sau “Mă rog pentru tine”. Dacă cineva are un examen sau are o problemă mai importantă de rezolvat şi se teme că-i va fi greu, prietenul îi urează: “îţi ţin pumnii” în sensul că e alături de el şi că-l sprijină.  Dacă cel care are nevoie de ajutor nu e lângă mine, cum pot eu să-l ajut ţinând pumnii strânşi ? Eu n-am nici o putere… nu pot face nimic să-l ajut dacă nu sunt lângă el. Dar Dumnezeu e mereu lângă el, ştie mereu ce face şi de ce are nevoie. Noi românii creştini de 2000 de ani n-am zis niciodată “Îţi ţin pumnii” ci mereu am zis “Doamne ajută”  sau ne-am rugat pentru cel care are nevoie. Legătura mea cu cel în nevoie este mereu Domnul Hristos.

Mi s-a întâmplat să mă sune mama şi tata şi să-mi spună că erau în maşină şi că îi urmăreşte cineva vrând să le facă rău, ei fiind pe un drum judeţean întunecat în câmp… M-am speriat, eram la servici…şi am început să mă rog de frică, lui Dumnezeu ca să-i ajute… şi după câteva minute mă sună ai mei şi-mi spun că cei care-i urmăreau s-au pus în mijlocul drumului şi i-au oprit….dar apoi s-au răzgândit şi au plecat şi au scăpat cu bine.

– A trecut in nefiinţă! Auzim foarte des pe la televizor spunându-se că cineva a trecut în nefiinţă, după ce a murit la vârsta de nu ştiu câţi ani. Omul are chipul lui Dumnezeu şi nu moare niciodată, persoana umană e veşnică aşa cum sunt şi Persoanele dumnezeieşti (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). A trece în nefiinţă înseamnă să nu mai exişti deloc, înseamnă că viaţa aceasta de pe pământ e totul, înseamnă că după moarte nu mai e nimic. Dar de ce a înviat Hristos Domnul ? ca să înviem şi noi toţi cu El. Dacă noi credem în Dumnezeu doar pentru viaţa aceasta suntem mai de râs de cât toţi oamenii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Omul când moare nu trece în nefiinţă, ci trece la Dumnezeu, se duce acolo unde a vrut cel mai mult prin faptele sale, în rai sau în iad şi aşteaptă împreună cu ceilalţi  a doua venire a Domnului Hristos care va să judece lumea. Oamenii nu sunt nici morţi nici trecuţi în nefiinţă ci sunt “adormiţi” în Domnul. De aceea în slujbele bisericii nu veţi găsi niciodată cuvântul mort referindu-se la cel care a adormit.

(mai mult…)


Pomelnic

În practica ortodoxă există mai multe feluri de pomelnice şi anume: Sf. Liturghie pentru vii, Sf. Liturghie pentru adormiţi, Acatistul, Sf. Maslu şi Parastasul.

Dintre acestea, cea mai importantă este pomenirea la Sf. Liturghie, căci, aşa cum spunea şi Părintele Arsenie Papacioc, „nu poate exprima mintea omenească valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii nici măcar în parte”, iar vorbind despre cele trei lucruri care sunt necesare oricărui creştin pentru a se mântui arăta că acestea sunt: spovedania, milostenia şi pomenirea la cât mai multe Sfinte Liturghii.

În fiecare moment al vieţii noastre, dar mai ales în clipele de grea încercare, fiecare dintre noi avem nevoie de ajutorul Prea Milostivului Dumnezeu, dar acest ajutor îl putem primi numai dacă îl cerem prin rugăciune. În acest sens este foarte importantă atât rugăciunea noastră personală, cât şi a celor care şi-au închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu – preoţii şi călugării – care prin apropierea lor permanentă de Dumnezeu pot fi mijlocitorii noştri în faţa Divinităţii. Modalitatea tradiţională de a cere rugăciunile acestora este alcătuirea unui pomelnic care cuprinde numele de botez ale celor pentru care dorim să fie înălţate rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, fie ei vii sau adormiţi, membrii ai familiei, rude, prieteni şi chiar duşmani.


Parintele Ilie Cleopa

Credinţa Ortodoxă, această credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt « grădina Raiului » dată nouă de Bunul Dumnezeu să « lucrăm în ea şi să o păzim » (Facere 2,15) cu sfinţenie. • Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună. (mai mult…)