Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru Care nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta „să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Prin cuvintele proorocului, atât de frumoase și mângâietoare de suflet pentru fiecare om, nu numai că ni se arată mila nesfârșită a lui Dumnezeu, ci ni se descoperă și marele adevăr despre viața păcătoasă trăită departe de voința divină: moartea sufletului și lipsirea de viața cea adevărată.

Mântuitorul Hristos îşi începe Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăinţă: „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17), deoarece ea deschide uşa în Împărăţia cerurilor.

Pocăinţa ocupă un loc primordial în întreaga viaţă a omului deoarece creştinul este chemat să lucreze pocăinţa nu numai o singură dată, ci neîncetat. Pocăința semnifică mai mult decât o atitudine morală, decât un simplu act moral, căci primim „Duhul vecinic”[1] al dumnezeirii.

În Sfintele Evanghelii, ca şi în scrierile Părinţilor Bisericii, pocăinţa este procesul lăuntric de părerere de rău în urma păcatului săvârşit, este schimbarea de înţelegere a lucrurilor, care-l determină pe om să se întoarcă la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pământ şi îndreptarea ei către cer. Însă condiţia importantă pe care o impune pocăinţa este hotarârea definitivă de a nu mai săvârşi păcatul.

Despre pocăință, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Pocăința înseamnă să-și părăsească cineva păcatele sale de mai înainte și să se întristeze pentru ele”[2] (Sfântul Isaac Sirul în „Cuvinte pustnicești”, Cuv. 81), iar Cuviosul Ioan Scărarul, în valoroasa lui scriere „Scara” ne oferă desăvârșita definiție a pocăinței:

„Pocăința înseamnă împrospătarea botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o nouă viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijită de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă”[3] (Sfântul Ioan Scărarul în „Scara”, Cuv. 5 – Despre pocăință).

Creștinul are menirea de a păstra harul pocăinței sau de a-l redobândi, întărindu-se în nădejde, căci omul chiar dacă greșește în fiecare clipă a vieții sale, dator este să se pocăiască, urmând cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: „de păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!”[4]

Căința devine pentru credincios lucrarea permanentă a vieții sale, astfel  încât starea de recunoaștere a păcatelor devine calea cunoașterii de sine, dar și a cunoașterii lui Dumnezeu. Aceasta îl apropie pe om de Dumnezeu și îl face mult mai receptiv la harul Său.

Importanţa pocăinţei stă în faptul că ea face posibil accesul total şi personal la experienţa adevărului, la recunoaşterea căderii omului. Ea este o experienţă de viaţă și aceasta este comuniunea cu Dumnezeu, rodul darului conlucrării omului cu Dumnezeu, prin nemăsurata milostivire și mare mila bunătății Domnului, pentru că „Dumnezeu iubește pe oameni și-i iubește mult […] Chiar de ar păcătui întreg poporul, nici aceasta nu biruiește iubirea de oameni a lui Dumnezeu.”[5]

Doar prin săvârșirea permanentă a pocăinței ne eliberăm sufletul de întinăciunea patimilor, aceasta fiindu-ne „a doua naștere din Dumnezeu”[6], iar „roada căinței este nepătimirea sufletului; iar nepătimirea înseamnă ștergerea păcatului.”[7]

Pocăința, „ca un har peste har”[8], rupe mintea de păcat și o raportează doar la pomenirea lui Dumnezeu și astfel prin har omul devine împreună-lucrător cu Dumnezeu la taina mistică ce se petrece în inima sa.

Creștinii sunt datori să se învrednicească de fapte de pocăință precum: „alungarea gândurilor”, „rugăciune neîncetată” și „răbdarea întristărilor”, „până la moarte”, „pentru că nimeni nu este vrednic de Împărăția Cerurilor”, căci „așa cum mâncăm și bem, cum vorbim și auzim, tot astfel avem datoria firească să ne pocăim”[9] (Cuviosul Marcu Ascetul în „Filocalia nipticilor și asceților”, pp. 108-117).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spuneau că a-şi simţi păcatul este un mare dar al lui Dumnezeu, mai mare decât darul de a vedea îngerii din ceruri.


[1] Ieromonah Rafail Noica, Cultura Duhului, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pg. 62

[2] Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Edit. Evanghelismos, București, 2004, pg. 87

[3] Ibidem, pg. 88

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință. Omilia a opta, Traducere din limba greacă veche de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2006, pg. 156

[5] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze. Cateheza 2, trad. De Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2003, pp.71 și 74

[6] Sfântul Isaac Sirul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi,  vol. X, Cuvântul LXXII, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediție electronică Apologeticum, 2005, pg. 361

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi,  vol. II,  Cuvânt ascetic,  trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. IBMBOR, București, 1981, cap. 44, pg. 66

[8] Sfântul Isaac Sirul, op.cit., pg. 66

[9] Arhim. Atanasie Anastasiu, op.cit., pp. 156-157