Decembrie 2009



Cînd spunem „predică” ne închipuim un preot înveşmîntat, ridicat deasupra mulţimii de broboade şi capete plecate, grăind cu glas tare lucruri comune şi neinteresante, ştiute şi răs-ştiute de către toţi ascultătorii, zise cu multă tărăgănare, aşa încît nimeni nu poate şti cînd se vor termina, pentru că predica în sine nu are nici o ţintă clară, nici logică, iar revenirile în cerc şi schimbările bruşte de subiect îi fac pe toţi să renunţe la a mai asculta, din partea lor fiind preaîndestulătoare aşteptarea evlavioasă a eliberatorului „Amin!”

Să nu vă miraţi dacă voi spune că o predică „normală” durează între o oră şi două ore, timp în care nimeni nu trebuie să plece, deşi Liturghia este terminată şi rugăciunea binecuvîntării ieşirii este făcută de către preot, deoarece dacă nu săruţi crucea preotului, pe care acesta o ţine în mînă în timp ce predică, degeaba ai mai venit în ziua aceea la biserică.

Aşadar, în loc să ne facem cuvîntările plăcute şi atrăgătoare, am ajuns să şantajăm poporul cu lucruri sfinte, ameninţîndu-l cu lipsirea de binecuvîntare dacă nu ascultă inepţiile noastre. Dacă ne-am pomeni în vremea lui Ioan Gură de Aur, cînd credincioşii nu doar că părăseau biserica predicatorului slab, ci îl şi huiduiau, întrerupîndu-l, ce am fi făcut? Ah da, i-am fi oprit pe toţi de la împărtăşanie şi tot le-am fi închis gura!

Nu aceasta este soluţia propusă de Gură de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipă de autoritatea sa administrativă pentru a înăbuşi nemulţumirile poporului, ci alege mai bine să-i istruiască pe preoţi în meşteşugul predicii, meşteşug pe care el însuşi îl stăpînea ca nimeni altul.

(mai mult…)


Troparul Naşterii Domnului

Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.



Un creştin pios, care-l iubea mult pe Sf. Spiridon dar la fel de mult şi adevarul, spunea aceasta: s-a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua prăznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci când era viu şi pentru a-şi arăta veneraţia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când mă apropiam deja şi mă pregăteam să mă concentrez asupra a ceea ce voi face, am simţit o asemenea mângâiere dumnezeiască, care m-a învaluit şi m-a pătruns în inima mea, că am intrat realmente în extaz, grabnic fiind purtat prin frumuseţile Cerului. Uitând de toate cele pamânteşti, chiar de trupul meu, am rămas mut şi nemişcat. N-am vorbit nimănui şi, întocmai ca în tinereţe, n-am simţit nici foame nici sete toată ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul şi Sângele Domnului.”

Acelaşi om, venind iaraşi la Trimitunda în ziua Sf. Spiridon, pe când se afla îngenuncheat, îmbrăţişând sicriul cu trupul (neputrezit) al Sfântului, inima sa fu umplută de lumină şi sufletul său inundat de bucurie, o bucurie ce-i făcea simţit gustul bunurilor cereşti care-i aşteaptă pe Sfinţi (pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piaţă pentru a cumpăra oarece, inclusiv haine pentru săraci şi pentru localnici, căci se făcuse iarnă şi frigul venise cu putere. Şi, după ce împlini această dispoziţie a inimii sale, se grăbi să se întoarcă spre ţara lui, unde-l chemaseră treburi grabnice. Dar, dintr-o dată, norii se-ntunecară, vestind că o ploaie cu adevărat diluviană avea sa cuprindă pamântul.
(mai mult…)



Învăţătura dogmatică despre Dumnezeu-Fiul ne pune în vedere realitatea că, deşi El S-a făcut om adevărat, nu a încetat să fie Dumnezeu şi nici nu i-a scăzut ceva din dumnezeire prin întrupare. El a rămas Dumnezeu adevărat şi S-a făcut – prin naşterea din Fecioara Maria – şi Om adevărat.

Articolul al III-lea

„Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.

Motivul întrupării

Cuvintele „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” exprimă însuşi motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat trup uman. Cu alte cuvinte, S-a întrupat de dragul omului, de dragul nostru. Întruparea lui Hristos este declaraţia de dragoste pe care Dumnezeu o face omului. Şi poate că, privind sub acest aspect relaţia om-Dumnezeu, nu vom mai rămâne străini chemărilor lui Hristos, nu vom mai putea spune „nu” unei iubiri dezinteresate.
(mai mult…)


După ce primul articol din simbolul de credinţă ne dezvăluie persoana Tatălui, Creatorul, articolele II-VII din Crez ni-L descoperă pe Fiul (Mântuitorul Iisus Hristos), a doua Persoană a Sfintei Treimi.

El rupe „distanţele” dintre Dumnezeu şi om prin întruparea Sa şi prin aceasta ne comunică marea iubire cu care ne învăluie Dumnezeu. Această iubire se reflectă în smerirea de Sine, „chip de rob luând”, în tămăduirile minunate, de dragul omului, în marea Sa dorinţă de ne face oameni cereşti prin trăirea învăţăturilor pe care le-a sădit în lume şi prin sacrificiul suprem pe cruce, trăgându-ne pe toţi după Sine, de la moarte la viaţă.

Articolul al II-lea

„(Cred) şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”
(mai mult…)


Simbolul credinţei sau Crezul este o scurtă şi limpede mărturisire a învăţăturii de credinţă creştină.

Pentru a fi conştienţi de ceea ce trebuie să mărturisim, Sfinţii Părinţi au fixat în scris „simbolul de credinţă”, pe care îl numim „crez”.

Rezultat a două Sinoade Ecumenice

Prin sinod ecumenic înţelegem o adunare a ierarhilor din întreaga biserică creştină, în perioada istorică de până la Marea Schismă din 1054, în total fiind 7 Sinoade Ecumenice. În primele două Sinoade Ecumenice (Niceea, anul 325 şi Constantinopol, 381), pe lângă alte hotărâri bisericeşti, s-a formulat în scris mărturisirea de credinţă sub forma a 12 articole pe care le cunoaştem cu denumirea de „Crez” sau „Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan”.
(mai mult…)