Rugăciunea cu glas tare

Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea-aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire.

Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni.

Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii.

Să ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.

„Ciudată e dorinţa ta ca Dumnezeu să te audă atunci când tu singur nu te auzi!”

 

Iubirea de aproapele – temelia zidirii iubirii

Smerenia şi încredinţarea în voia lui Dumnezeu omoară împlinirea trupească!

Aceasta înseamnă că cea din urmă trăieşte prin părerea de sine şi necredinţă.

Fă pentru cei pe care îi iubeşti ceea ce poţi să faci folositor şi ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredinţezi lui Dumnezeu – şi iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înţelegătoare, sfântă.

Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotriveşte legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune. Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebuneşti, păcătoase.

Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu.

 

A iubi este o fericire, a urî este un chin!

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

Toată Legea şi prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele (Mt. 22,40).

Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sangele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.

Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă – Hristos o porunceşte – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.

Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.

Înaintea Evangheliei nu are nici un preţ iubirea apărută din mişcarea sângelui şi din simţirile trupeşti. Şi ce preţ poate să aibă aceasta, atunci când ea jură, cu sângele aprins, să-şi pună sufletul pentru Domnul, iar peste câteva ceasuri, atunci când sângele s-a răcit, se jură că nu-L cunoaşte? (Mt. 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de mişcarea sângelui, de simţirile inimii trupeşti.

 

Să ne rugăm neîncetat!

Rugăciunea neîncetată

Rugăciunea  neîncetată  ne-a  fost  poruncită  chiar  de Dumnezeu!

Mântuitorul lumii a zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7,7). Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că îi va izbăvi în curând” (Luca 18, 7-8).

Repetând învăţătura Domnului, Apostolul zice: “Rugaţi-vă neîncetat (l Tes. 5,17). Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (l Tim. 2,8).

Prin cuvântul “bărbaţi”, Apostolul îi numeşte pe creştinii care au ajuns la desăvârşire.

Numai creştinii care au ajuns la desăvârşire se pot ruga “fără mânie şi fără şovăire”, adică într-o pace adâncă, cu o dragoste curată pentru semeni, fără resentimente şi fără critici la adresa lor, fără a fi distraşi de gânduri şi imaginaţii venite dinafară. Un asemenea bărbat poate în tot locul şi în tot timpul să-i ofere lui Dumnezeu rugăciuni, ridicând înspre El mâini sfinte, adică gândul lor şi inima lor curăţite de patimi, sfinţite prin Duhul.

 

Smerenia atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu

Smerenia faţă de semeni – mijloc de a ajunge la dragostea de aproapele

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie.

Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.

Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos Însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.

 

Iubeşte-l pe semenul tău!

Iubirea aproapelui este mijlocul prin care se câştigă dragostea de Dumnezeu

Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40).

Cu toate că porunca iubirii lui Dumnezeu este cu atât mai mare decât iubirea chipului lui Dumnezeu, care este omul, pe cât Dumnezeu este superior chipului său, porunca iubirii aproapelui serveşte de temelie pentru porunca iubirii lui Dumnezeu. Dacă nu s-a pus fundaţie în zadar se lucrează la construirea clădirii: fără ea, nu se va putea pune niciodată început. Prin iubirea de aproapele noi ajungem la iubirea de Dumnezeu. Pentru un creştin a-L iubi pe Dumnezeu este tot una cu a-L iubi pe Hristos (cf. l Ioan 2, 23), şi a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Hristos în aproapele. Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu.

Legătura care uneşte dragostea de Dumnezeu de dragostea de aproapele este formulată într-un mod fericit de către Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă. După învăţătura lui, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi mai întâi pe fratele tău. Şi iubirea de fratele nostru constă în a împlini faţă de el poruncile Domnului (cf. 2 Ioan l, 6).

 

Firea căzută şi poruncile Evangheliei

Împotrivirea dintre firea căzută şi poruncile Evangheliei

Dacă te vei renega pe tine însuţi şi vei renunţa constant la propriile tale raţionamente, la voia ta proprie, la propria ta dreptate sau – ceea ce înseamnă acelaşi lucru – la raţiunea, la voia şi la dreptatea firii noastre căzute, cu scopul de a înrădăcina în tine înţelepciunea, voia şi dreptatea divină pe care Dumnezeu însuşi ne învaţă în Sfânta Evanghelie, firea căzută va declanşa în tine un război înverşunat împotriva Evangheliei şi împotriva lui Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute.

Nu ceda şi cu atât mai puţin nu descuraja: luptând cu hotărâre îţi arăţi fermitatea şi statornicia voinţei. Aruncat la pământ, ridică-te. Tras pe sfoară şi dezarmat, înarmează-te din nou. Învins, întoarce-te neîntârziat în luptă. Este foarte folositor să observi în tine propria-ţi cădere, precum şi aceea a întregii omeniri. Este absolut necesar să recunoşti şi să studiezi cum această cădere se manifestă în dispoziţiile inimii şi în mişcarea gândurilor. Este esenţial pentru tine să-ţi constaţi slăbiciunea raţiunii şi voinţei tale.

 

Lumina firii umane căzute

Prudenţa pe care trebuie să o avem în ce priveşte binele propriu al firii căzute

Ţi-a venit în minte un gând bun? Opreşte-te! În nici un caz nu te grăbi să-l pui în practică fără a-l examina, fără a medita.

Simţi în inimă vreo înclinaţie bună? Opreşte-te! Nu te lăsa dus de ea. Consultă Evanghelia!

Vezi dacă gândul tău cel bun, înclinaţia ta cea bună sunt conforme cu sfintele învăţături ale Domnului. Vei vedea foarte repede că nu există nici o legătură între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, de aceea el însuşi a devenit rău, după cum o mâncare delicioasă şi sănătoasă, devine otravă când este amestecată cu aceasta.

Păzeşte-te să faci binele firii căzute. Făcându-l, vei lucra la propria ta cădere, vei cultiva în tine părerea de sine şi mândria, şi vei sfârşi prin a te asemăna bine cu demonii. Dimpotrivă, împlinind binele după Evanghelie, ca un adevărat şi credincios ucenic a lui Dumnezeu-Omul, vei deveni asemenea cu El.

 

Poruncile Evangheliei ne vor judeca!

La judecata lui Dumnezeu oamenii vor fi judecaţi după poruncile Evangheliei

Dumnezeu a rânduit ca noi, creştinii ortodocşi, să fim judecaţi după poruncile Evangheliei, şi de această judecată depinde destinul nostru veşnic.

Este o judecată particulară pentru fiecare creştin imediat după moarte, şi va fi o judecată universală pentru toţi oamenii atunci când va veni a doua oară Domnul nostru lisus Hristos. La amândouă judecăţile însuşi Dumnezeu este prezent şi judecă. La judecata particulară El judecă prin intermediul îngerilor luminii şi îngerilor căzuţi; la judecata universală, va judeca prin intermediul Cuvântului Său întrupat (conform Matei 25; Ioan 5, 22-27).