Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa…

Putem face tot ce vrem, dar linişte şi pace nu vom avea. Trăsătura de căpătâi a fiecăruia este temelia trecerii în veşnicie. Dacă sântem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul sfinţilor şi al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, şi în sufletele lor nu-şi află loc însuşiri din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletul lor este călăuzit de Duhul Sfânt.

Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.

În Pateric e scris că s-a dus cineva la Cuviosul Pimen  şi l-a întrebat: “Părinte, cum se răsplăteşte răul cu rau?”, la care Cuv. Pimen i-a răspuns: “Frate, răul cu rău se răsplateşte întâi în gând, şi după aceea în priviri, şi apoi în cuvânt şi la urmă în faptă”. Întâi în gând, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul lui. Şi a mai spus Cuviosul Pimen ceva însemnat: “Dacă înlături însă, răul din gând, la celelalte nu mai ajungi.”

 

Rugăciunea Inimii – Templul Duhului Sfânt

 

Să ne rugăm neîncetat!

Rugăciunea neîncetată

Rugăciunea  neîncetată  ne-a  fost  poruncită  chiar  de Dumnezeu!

Mântuitorul lumii a zis: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7,7). Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că îi va izbăvi în curând” (Luca 18, 7-8).

Repetând învăţătura Domnului, Apostolul zice: “Rugaţi-vă neîncetat (l Tes. 5,17). Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (l Tim. 2,8).

Prin cuvântul “bărbaţi”, Apostolul îi numeşte pe creştinii care au ajuns la desăvârşire.

Numai creştinii care au ajuns la desăvârşire se pot ruga “fără mânie şi fără şovăire”, adică într-o pace adâncă, cu o dragoste curată pentru semeni, fără resentimente şi fără critici la adresa lor, fără a fi distraşi de gânduri şi imaginaţii venite dinafară. Un asemenea bărbat poate în tot locul şi în tot timpul să-i ofere lui Dumnezeu rugăciuni, ridicând înspre El mâini sfinte, adică gândul lor şi inima lor curăţite de patimi, sfinţite prin Duhul.

 

Orbirea duhovnicească – calea spre moartea sufletului

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau şi lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37).

Sufletul, fiind creat de Dumnezeu veşnic,orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osânda lui veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decât vindecarea orbirii trupeşti.

 

Omule, dacă vrei slavă, dispreţuieşte slava!

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine.

Ce se înţelege prin smerenie şi care sunt dezastrele mândriei?

Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este Întruparea Mântuitorului.

Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită.

Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât.

 

Iubeşte-l pe semenul tău!

Iubirea aproapelui este mijlocul prin care se câştigă dragostea de Dumnezeu

Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40).

Cu toate că porunca iubirii lui Dumnezeu este cu atât mai mare decât iubirea chipului lui Dumnezeu, care este omul, pe cât Dumnezeu este superior chipului său, porunca iubirii aproapelui serveşte de temelie pentru porunca iubirii lui Dumnezeu. Dacă nu s-a pus fundaţie în zadar se lucrează la construirea clădirii: fără ea, nu se va putea pune niciodată început. Prin iubirea de aproapele noi ajungem la iubirea de Dumnezeu. Pentru un creştin a-L iubi pe Dumnezeu este tot una cu a-L iubi pe Hristos (cf. l Ioan 2, 23), şi a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Hristos în aproapele. Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu.

Legătura care uneşte dragostea de Dumnezeu de dragostea de aproapele este formulată într-un mod fericit de către Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă. După învăţătura lui, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi mai întâi pe fratele tău. Şi iubirea de fratele nostru constă în a împlini faţă de el poruncile Domnului (cf. 2 Ioan l, 6).

 

Săptămâna Mare trebuie să ne găsească spovediţi şi împărtăşiţi!

Una din greşelile pastorale care se fac în această perioadă a Postului Mare, şi în general a tuturor posturilor, este amânarea momentului spovedirii şi împărtăşirii pentru ultimele zile ale postului, ceea ce aduce o mare greutate pentru preot, în primul rând, pentru că ajunge să facă o spovedanie pripită şi netipiconală, iar în al doilea rând nu mai are timp să vorbească suficient cu credincioşii.

Care este cauza?

Majoritatea credincioşilor ori postesc doar prima şi ultima săptămână şi vin să se spovedească la început şi la sfârşit, ori pur şi simplu lasă spovedania pe ultima săptămână, ceea ce este total nepotrivit.

 

Pe treptele desăvârşirii ortodoxe – Blândeţea

Blândeţea este sprijinul neclintit al minţii, care face ca, atât în faţa onorurilor, cât şi a ocărilor, mintea să rămână aceeaşi. Este reazemul răbdării, întrucât „cei blânzi vor moşteni pământul” (Matei 5.5), adică toate pornirile trupului pământesc. Cel blând va rămâne netulburat în necazuri, rugându-se pentru cei care i-au pricinuit necazuri.

Blândeţea şi smerenia sunt flori care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Cel blând pricinuieşte linişte atât lui cât şi aproapelui. În inimile celor blânzi Se odihneşte Domnul.

Cel blând pentru Dumnezeu este mai înţelept decât înţelepţii, şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici, căci poartă jugul lui Hristos. (Sf. Marcu Ascetul)

Cei blânzi vor moşteni pământul, adică vor stăpâni pământul. Iar cei ce-şi ies din fire întru mânie se vor nimici din pământul lor.

Nemânierea este o dorinţă fără de saţiu de necinstire, după cum în oamenii lăudăroşi este o dorinţă de laudă. Blândeţea este o aşezare nemişcată a sufletului, care rămâne acelaşi şi la necinste, şi la cinste.

Blândeţea e o stâncă înălţată peste marea iuţimii, de care se sfarmă toate valurile ce se izbesc de ea, iar ea singură rămâne neclintită. Blândeţea este stânca de care se sparg toate valurile grele ale vieţii. Prin ea se întăreşte răbdarea, uşa înţelepciunii duhovniceşti.

Blândeţea este ajutătoarea ascultării, îndrumătoarea frăţiei, frâul nebiruinţei, curmarea mâniei, dătătoarea de bucurie, urmarea lui Hristos, însuşire îngerească, lanţuri pentru diavoli şi scut împotriva amărăciunii. În inimile blânde odihneşte Domnul, iar un suflet tulburat este un scaun pentru diavol. (Sf. Ioan Scărarul)

Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul lumii acesteia. (Sf. Ignatie Teoforul)

 

Pe treptele desăvârşirii ortodoxe – Înfrânare şi postire

Sub raport filocalic, înfrânarea înseamnă nu doar folosirea cu dreaptă socotinţă a celor necesare traiului (mâncare, băutură, odihnă, confort), ci şi oprirea de la săvârşirea faptelor păcătoase, adică lupta cu patimile, pentru a câştiga nepătimirea; biruinţa asupra gândurilor pătimaşe, lucrarea în aşa fel ca pofta naturală să nu se mişte spre patimi.

Sfântul Ioan Scărarul scoate în evidenţă două aspecte majore ale înfrânării: unul sensibil, altul duhovnicesc. Cel înfrânat alungă iubirea cea rea cu iubirea cea bună şi stinge focul trupului prin focul Duhului.

Postul învaţă pe toţi oamenii nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie. Postul ne învaţă fuga de orice răutate, postul goneşte ispitele, ne îndreptează spre evlavie, este tovarăş nedespărţit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar posti, nimic n-ar mai împiedica domnia păcii în  lume; nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi judecăti, n-ar mai fi tâlhari în codru, nu ar mai fi clevetitori, înşelăciuni, nici furturi. Dacă postul ar conduce viaţa noastră n-ar mai fi necazuri şi nici tristeţe. (Sf. Vasile cel Mare)

Postul este: spor caselor, mama sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, bun tovarăş celor călători şi singur prieten al celor din casă. (Sf. Serafim de Sarov)

Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci lui nu-i trebuie hrană, el este viaţă şi petrecere îngerească. (Sf. Simeon al Tesalonicului)

Lăcomia pântecelui este sămânţa tuturor păcatelor. Dacă Adam nu s-ar fi lăsat biruit de lăcomie, el n-ar fi căzut nici în celelalte. (Sf. Ioan Casian)

 

Iubirea de frumos – Treptele desăvârşirii ortodoxe

Începând de astăzi, mă voi apleca cu stăruinţă asupra Filocaliei şi în încercarea de a-i aprofunda cuprinsul cât mai bine, vă voi oferi şi dumneavoastră minunate texte din cuprinsul acesteia spre folos şi întărire duhovnicească. Dar, pentru bun început, o să vă vorbesc în câteva cuvinte despre frumuseţea acestei lucrări binecuvântate şi bineplăcute în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, voi vorbi şi despre importanţa acesteia în viaţa creştinului ortodox pe drumul său către desăvârşire, către lumina cea adevărată a mântuirii.

„Filocalia” (gr. „iubirea de frumos”) este titlu dat de sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie Teologul unei antologii a scrierilor lui Origen.

Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, o colecţie de texte scrisă înainte de secolul al IX-lea de către mari Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe răsăritene (se referă la viaţa contemplativă şi ascetică), este adunată şi publicată de sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi Macarie din Corint (1731-1805), la Veneţia, în 1872.

Mai apoi, diferite ediţii în alte limbi au apărut – slavonă şi română, în primul rând -, adesea lărgind colecţia iniţială a sfântului Nicodim.

Ediţia slavonă a fost făcută de sfântul Paisie Velicicovski. A circulat mai întâi în manuscrise, apoi a fost tipărită la St-Petersburg, în 1793.

O primă ediţie a Filocaliei româneşti a fost tradusă de ucenicii stareţului Paisie (Velicicovschi) de la Neamţ, şi a circulat în manuscris. În secolul XX, o colecţie „Filocalia” în 12 volume a fost publicată, în traducerea şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, începând cu anul 1946 (primul volum).

 

Rugaţi-vă neîncetat!

Trebuie să ne învăţăm a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi la tot lucrul. Apostolul zice: ” Rugaţi-vă neîncetat!”, adică ne învaţă să avem aducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricărui lucru.

Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul, marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-a zidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat pe acestea şi multumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta.

Ca să spun pe scurt, orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire lui Dumnezeu.

Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău se va bucura totdeauna de aceasta.

Sursa: Filocalia. Petru Damaschin

Pr. Arsenie Papacioc – despre practicarea rugăciunii inimii

Despre rugăciunea minţii sau a inimii

Rugăciunea pentru aproapele

 

Mântuirea prin fapte trupeşti

Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătăţile Lui şi să ne arătăm cu mulţumire şi cu recunoştinţă faţă de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaşte darurile Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a împărăţit peste noi neştiinţa.

 

Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte „Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

 

Deturnarea îndemnurilor creştine

După revoluţie am început să ne “occidentalizăm” şi noi, am împrumutat foarte multe lucruri din afară, cu mare bucurie, şi am ajuns să împrumutăm şi foarte multe expresii şi cuvinte mai moderne sau mai la modă, pe care le vedeam prin filme sau prin alte locuri. Uite aşa s-a ajuns ca astăzi să zicem:

– Îţi ţin pumnii! în loc de “Doamne ajută” sau “Mă rog pentru tine”. Dacă cineva are un examen sau are o problemă mai importantă de rezolvat şi se teme că-i va fi greu, prietenul îi urează: “îţi ţin pumnii” în sensul că e alături de el şi că-l sprijină.  Dacă cel care are nevoie de ajutor nu e lângă mine, cum pot eu să-l ajut ţinând pumnii strânşi ? Eu n-am nici o putere… nu pot face nimic să-l ajut dacă nu sunt lângă el. Dar Dumnezeu e mereu lângă el, ştie mereu ce face şi de ce are nevoie. Noi românii creştini de 2000 de ani n-am zis niciodată “Îţi ţin pumnii” ci mereu am zis “Doamne ajută”  sau ne-am rugat pentru cel care are nevoie. Legătura mea cu cel în nevoie este mereu Domnul Hristos.

Mi s-a întâmplat să mă sune mama şi tata şi să-mi spună că erau în maşină şi că îi urmăreşte cineva vrând să le facă rău, ei fiind pe un drum judeţean întunecat în câmp… M-am speriat, eram la servici…şi am început să mă rog de frică, lui Dumnezeu ca să-i ajute… şi după câteva minute mă sună ai mei şi-mi spun că cei care-i urmăreau s-au pus în mijlocul drumului şi i-au oprit….dar apoi s-au răzgândit şi au plecat şi au scăpat cu bine.

– A trecut in nefiinţă! Auzim foarte des pe la televizor spunându-se că cineva a trecut în nefiinţă, după ce a murit la vârsta de nu ştiu câţi ani. Omul are chipul lui Dumnezeu şi nu moare niciodată, persoana umană e veşnică aşa cum sunt şi Persoanele dumnezeieşti (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). A trece în nefiinţă înseamnă să nu mai exişti deloc, înseamnă că viaţa aceasta de pe pământ e totul, înseamnă că după moarte nu mai e nimic. Dar de ce a înviat Hristos Domnul ? ca să înviem şi noi toţi cu El. Dacă noi credem în Dumnezeu doar pentru viaţa aceasta suntem mai de râs de cât toţi oamenii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Omul când moare nu trece în nefiinţă, ci trece la Dumnezeu, se duce acolo unde a vrut cel mai mult prin faptele sale, în rai sau în iad şi aşteaptă împreună cu ceilalţi  a doua venire a Domnului Hristos care va să judece lumea. Oamenii nu sunt nici morţi nici trecuţi în nefiinţă ci sunt “adormiţi” în Domnul. De aceea în slujbele bisericii nu veţi găsi niciodată cuvântul mort referindu-se la cel care a adormit.

 

Bunătatea – Treaptă a înduhovnicirii

Creştinul ortodox ştie că viaţa sa este o luptă permanentă pentru îndumnezeire.

Viaţa sa este un itinerariu spiritual în care trebuie să înveţe pentru a deveni mai bun pe zi ce trece, prin a se îmbunătăţii sufleteşte după cum ne povăţuieşte Părintele Arhim. Teofil Părăian în cartea „Cum putem deveni mai buni”, volum apărut la Editura Agaton, Făgăraş, 2007.

Bunătatea nu este numai o virtute esenţială a creştinului ortodox, ci şi o stare în care el ar trebui să dăinuie permanent: „E o valoare să fii inteligent, e o valoare să fii realizat, să ai o înfăţişare frumoasă, să ai o situaţie bună. E o valoare să fii conducător de oameni. Sunt multe valori în lumea aceasta, dar de măsura bunătăţii nu există nimic !”.

Bunătatea devine o constantă a trăitorului autentic în Hristos în momentul în care el duce o viaţă corespunzătoare eticii şi moralei religioase, împlinind legea Lui Dumnezeu : „Creştinismul e cu Cruce, cu efort, cu osteneală, cu strădanie de depăşire de sine, şi atunci oamenii aceştia ar trebui să se gândească cum «să împlinim dreptatea»”.

Dreptatea se naşte din cercetarea cugetului, a sinelui, fiind o consecinţă a pocăinţei care înseamnă, în primul rând, „părăsirea păcatului”, „grija de a ne face rânduială în minte”.

Bunătatea este şi o stare de veghe necontenită, o manifestare a dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele : „Eşti dator cu iubire, trebuie să înmulţeşti iubirea”.

 

Pomelnicul

În practica ortodoxă există mai multe feluri de pomelnice şi anume: Sf. Liturghie pentru vii, Sf. Liturghie pentru adormiţi, Acatistul, Sf. Maslu şi Parastasul.

Dintre acestea, cea mai importantă este pomenirea la Sf. Liturghie, căci, aşa cum spunea şi Părintele Arsenie Papacioc, „nu poate exprima mintea omenească valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii nici măcar în parte”, iar vorbind despre cele trei lucruri care sunt necesare oricărui creştin pentru a se mântui arăta că acestea sunt: spovedania, milostenia şi pomenirea la cât mai multe Sfinte Liturghii.

În fiecare moment al vieţii noastre, dar mai ales în clipele de grea încercare, fiecare dintre noi avem nevoie de ajutorul Prea Milostivului Dumnezeu, dar acest ajutor îl putem primi numai dacă îl cerem prin rugăciune. În acest sens este foarte importantă atât rugăciunea noastră personală, cât şi a celor care şi-au închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu – preoţii şi călugării – care prin apropierea lor permanentă de Dumnezeu pot fi mijlocitorii noştri în faţa Divinităţii. Modalitatea tradiţională de a cere rugăciunile acestora este alcătuirea unui pomelnic care cuprinde numele de botez ale celor pentru care dorim să fie înălţate rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, fie ei vii sau adormiţi, membrii ai familiei, rude, prieteni şi chiar duşmani.

 

Mărturisire de credinţă

Credinţa Ortodoxă, această credinţă este mântuitoare, care se lucrează prin dragoste

Noi, dintru începutul plămădirii acestui neam, aşa ne ştim, români şi creştini ortodocşi. Aşa ne-am născut şi avem datoria să păstrăm curat şi deplin ce am moştenit de la străbuni, ca de la Dumnezeu. Dar noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept sfântă moştenire de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt în Biserica Sa dreptmăritoare.

Nu vrem să stricăm liniştea nimănui în cele ale conştiinţei, dar nici nu vrem a ne depărta şi a părăsi moştenirea străbună în care noi simţim că stă unitatea adâncă a neamului nostru.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt « grădina Raiului » dată nouă de Bunul Dumnezeu să « lucrăm în ea şi să o păzim » (Facere 2,15) cu sfinţenie. • Să ştiţi că nu toată credinţa în Dumnezeu este bună.