Într-una dintre predicile auzite de curând, preotul nostru ne-a relatat o mică povestire. Era vorba de doi oameni, unul credincios, altul ateu, care nu se puteau înţelege între ei. Atunci s-au adresat unui copil.

Ateul i-a spus: „Dacă îmi spui de ce crezi că există Dumnezeu, îţi dau un măr.”

Copilul a răspuns: „Dacă îmi spui de ce nu crezi că există Dumnezeu, îţi dau două mere.”

Cum se întâmplă deseori, copilul a dovedit mai multă inteligenţă şi subţirime de spirit decât cei mari. Nu e de mirare, adevărul, perceperea realităţii este mai la îndemâna minţilor nepervertite decât a celor încărcate de ceea ce numim convenţii, îndemânare şi adaptabilitate socială, deformări ale gândirii de către influenţe care nu se pot numi benefice.

Viaţa noastră este o mare plină cu deşeuri care o tulbură, o murdăresc. Ne scăldăm în ea cu convingerea că astfel ne încadrăm în rutina care ne aduce profituri, avantaje de tot felul, cuvinte de laudă, admiraţia celorlalţi pentru îndemânarea noastră. Apele ei mâloase ne mânjesc, dar nu-i nimic, aşa suntem toţi, aşa trebuie să fim toţi, fiinţe pe care şiroiesc impurităţile, pe care le numim modernitate, liberalism, lipsă de prejudecăţi. Ne imaginăm că astfel dobândim libertatea spiritului, gândirea înaripată care nu cunoaşte oprelişti, limite. Oare aşa să fie? […]

Cunoscutul psihiatru Manfred Lütz spunea:

„Dacă Dumnezeu există, atunci ateismul este un fenomen ciudat, e o totală pierdere a realităţii, o perturbare gravă a ei”.

Iar Nietsche, referindu-se la „spiritele libere ale secolului al XIX-lea” şi la atitudinea lor faţă de credinţă, aşa cum o concepea Platon şi la credinţa creştină, afirmă că Dumnezeu este adevărul şi că dacă nu mai credem în Dumnezeu, nu mai putem crede în adevăr. Atunci ne rămâne doar subiectivul.

Să ne amintim cuvintele Mântuitorului din Evanghelia Sfântului Luca, adresate Apostolului Petru:

„Iar Eu M­am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta” (Luca, 22,32).

Sunt cuvinte care ni se adresează şi nouă, tuturor, pe care ar trebui să le avem totdeauna prezente în minte.

Şi să nu uităm ceea ce spunea Descartes:

„Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic.

Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.”

Sursa şi articolul complet: Lidia Stăniloae – Ziarul Lumina