Iulie 2009



Icoana si lumanari

Din vechime, Dumnezeu a învăţat pe poporul evreu, cel ales, ca din mijlocul lui să răsară Soarele dreptăţii, Hristos, că întunericul este o pedeapsă a Sa. De aceea, a cincea plagă pe care a trimis-o El egiptenilor, pentru că nu au vrut să-i lase pe evrei să plece din robia lor, a fost întunericul:

„Atunci a zis Domnul către Moise: Întinde mâna ta spre cer şi se va face întuneric în pământul Egiptului, încât să-l pipăi cu mâna. Şi şi-a întins Moise mâna sa spre cer şi s-a făcut întuneric beznă trei zile în tot pământul Egiptului, de nu se va vedea om cu om, şi nimeni nu s-a urnit de la locul său trei zile. Iar la fiii lui Israel a fost lumină peste tot în locuinţele lor.” (Ieşire X, 21-23)

Totodată, poporului ales i s-a făgăduit luminare veşnică, prin Cel care avea să vină: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi.” (Isaia IX, 1)

„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.” (Isaia LX, 1-2)

„Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte; căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi zilele întristării tale se vor sfârşi.” (Isaia LX, 19-20)

Astfel că lumina este legată de Dumnezeu, iar întunericul arată depărtarea omului de Dumnezeu. De asemenea, Domnul a spus lui Moise şi, prin el, întregului popor, că este bine primită înaintea Sa jertfa de lumină, în cortul cel sfânt şi în templul cel sfânt al Lui.

„Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din ciocan: fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui să fie dintr-o bucată. Şase braţe să iasă pe cele două laturi ale lui: trei braţe ale sfeşnicului să fie pe o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului să fie pe cealaltă latură. El va avea la un braţ trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor, şi la alt braţ va avea trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor. (…)

În vârful fusului sfeşnicului să fie încă o cupă în forma florii de migdal, cu nodul şi floarea ei. Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din faţa lui.” (Ieşire XXV, 31-40)

Aceste cuvinte i-au fost zise de Dumnezeu lui Moise, după ce i se arătase pe Muntele Sinai modelul după care să le facă.

„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării. Şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa.” (Levitic XXIV, 1-4)

(mai mult…)


Lumanarea



Semnificaţia lumânărilor

Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa creştină. Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Iisus Hristos.

Lumânările sunt nelipsite de la marile evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte.

La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Sfânta împărtăşanie, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumanarea

Lumânarea şi lumina în general

În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme.

Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam” (Levitic 30:8).

(mai mult…)


Lumina lui Hristos

Lumină din lumină

Lumina este un simbol universal pentru toate popoarele şi tradiţiile religioase şi pentru toate curentele de gândire: simbol al fiinţei, al cunoaşterii, al trăirii. De fapt, face referinţă la soare, care este sursa vizibilă a luminii pentru omenire şi care, aşa după cum spunea Sf. Francisc de Assisi, „poartă asemănarea Ta, o Preaînalte”.

Iisus foloseşte simbolul luminii pentru a exprima misterul persoanei sale şi al misiunii sale: „Eu sunt lumina lumii” (In 8,13). Încă din prima pagină a cărţii Facerii şi până la cea din urmă a cărţii Apocalipsei, simbolul hristologic al luminii devine firul de aur al măreţei povestiri a creaţiei şi a istoriei mântuirii.

Cuvântul creator care a creat începuturile, destramă liniştea şi proclamă: „Să fie lumină. Şi a fost lumină.” (Gen 1,3). La împlinirea vremii, „lumina cea adevărată, care îl luminează pe orice om” (In 1,9) vine în lume, se întrupează, se sălăşluieşte în miljocul nostru (cfr. In 1,7-14). Chipul lui Hristos străluceşte precum soarele pe muntele Tabor (cfr. Mt 17,2), iar cine îl urmează, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). La sfârşitul timpurilor, oraşul sfânt, Ierusalimul, „coboară din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria sa” (Ap 21,10-11): oraşul „nu are nevoie de lumina soarelui, nici de lumina lunii, pentru că gloria lui Dumnezeu îl luminează, iar făclia sa este Mielul” (Ap 21,23).

În limbajul bogat şi evocativ al celei de-a patra Evanghelii, Iisus este „lumina lumii”, pentru că în El există viaţa primită în plinătate de la Tatăl (cfr. In 5,26; 13,3; 14,9-10; 16,15) şi pe care El, la rândul Său, o transmite oamenilor, pentru ca şi aceştia să trăiască şi să fie luminaţi prin ea (cfr. In 17,1-2.22). Această viaţă care este lumină, este iubire: iubirea cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iar Fiul îi iubeşte pe oameni, pentru ca şi aceştia să se iubească unii pe alţii (cfr. In 15,9.12-17): căci, de fapt, „cine spune că este în lumină şi-l urăşte pe fratele său, este încă în întuneric. Cine îl iubeşte pe fratele său, locuieşte în lumină şi nu este în el prilej de poticnire” (1In 2,9-10).

„Lumină din lumină”: astfel mărturiseşte Biserica misterul credinţei care cuprinde revelaţia lui Dumnezeu şi destinul omului. Fiul, Iisus Hristos, este „strălucirea gloriei Tatălui şi pecetea fiinţei sale” (Evr 1,3); aşadar, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar lumina este Duhul, care coboară de la Tatăl (cfr. In 15,26) şi care este dăruit oamenilor prin intermediul Fiului răstignit şi înviat, pentru ca şi aceştia, în mod gratuit, să poată deveni ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie: fii ai luminii (1 Tes 5,5).

Misterul Sfintei Treimi, pe care Hristos îl revelează, este fundamentul mântuirii şi al participării oamenilor la adevărata viaţă a lui Dumnezeu. În misterul Sfintei Treimi se află originea veşnic nouă şi necreată a umanităţii, care poartă în sine preţioasa moştenire a tradiţiilor ebraice, greceşti şi latice, şi care – prin participarea treptată a diferitelor popoare şi naţiuni – a contribuit la creşterea spirituală, culturală şi socială a Europei, şi a marcat originalitatea şi aportul acesteia în cadrul civilizaţiei universale.

Hristos Lumina lumii

(mai mult…)


Patriarhia Ecumenica
Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul Bisericesc ortodox, se înţelege actul prin care Biserica recu­noaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei credinţe adormiţi în­tru Domnul în rândul sfinţilor pe care ea îi venerează, pe te­meiul învăţăturii sale dogmatice.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi, a început să-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, şi l-a însuşit, şi l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viaţa Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui şi a impune credincioşilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

O problemă, care s-a pus chiar şi de către unii teologi ortodocşi în legătură cu canonizarea, este aceea de a se şti ce caracter are actul de canonizare a sfinţilor? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizării este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizării este numai un act de recunoaştere şi de declarare a sfinţeniei unui erou al credinţei?

Fără îndoială că şi această problemă este de pură esenţă scolastică, şi că ea purcede din ignoranţa teologică a celor ce şi-au pus-o.

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizării ca o sfântă taină, ca a opta taină a Bisericii, ca o lucrare sfântă prin care Biserica ar împărtăşi cuiva darul sfinţeniei, mai mult decât o harismă, însăşi desăvârşirea îngerească. Dar Biserica nu poate face acest lucru şi nici nu există vreo dovadă că ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Cu atât mai puţin poate Biserica să înzestreze pe cineva cu desăvârşirea morală şi religioasă, să-l facă adică sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care şi condiţiile în care cineva poate să-şi dobândească desăvârşirea deplină a sfinţeniei. Ajutorul şi lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire şi înţelepciune, sunt acelea prin care se proslăveşte cineva ca sfânt. Numai Domnul îşi proslăveşte pe sfinţii Săi. Numai El le răsplăteşte nevoinţele lor cu semnele sfinţeniei. El şi nu Biserica îi face pe sfinţi.
(mai mult…)


Pomelnic

În practica ortodoxă există mai multe feluri de pomelnice şi anume: Sf. Liturghie pentru vii, Sf. Liturghie pentru adormiţi, Acatistul, Sf. Maslu şi Parastasul.

Dintre acestea, cea mai importantă este pomenirea la Sf. Liturghie, căci, aşa cum spunea şi Părintele Arsenie Papacioc, „nu poate exprima mintea omenească valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii nici măcar în parte”, iar vorbind despre cele trei lucruri care sunt necesare oricărui creştin pentru a se mântui arăta că acestea sunt: spovedania, milostenia şi pomenirea la cât mai multe Sfinte Liturghii.

În fiecare moment al vieţii noastre, dar mai ales în clipele de grea încercare, fiecare dintre noi avem nevoie de ajutorul Prea Milostivului Dumnezeu, dar acest ajutor îl putem primi numai dacă îl cerem prin rugăciune. În acest sens este foarte importantă atât rugăciunea noastră personală, cât şi a celor care şi-au închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu – preoţii şi călugării – care prin apropierea lor permanentă de Dumnezeu pot fi mijlocitorii noştri în faţa Divinităţii. Modalitatea tradiţională de a cere rugăciunile acestora este alcătuirea unui pomelnic care cuprinde numele de botez ale celor pentru care dorim să fie înălţate rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, fie ei vii sau adormiţi, membrii ai familiei, rude, prieteni şi chiar duşmani.