Martie 2010



Dragii mei,

Am intrat în Săptămâna Patimilor, săptămâna profund încărcată de tristeţea celei mai cutremurătoare „poveşti” de viaţă: Iisus Hristos, Dumnezeu Cel întrupat şi pogorât printre cei pe care i-a iubit mai presus de minte şi pentru care îşi asumă acum întreaga suferinţă a morţii. O suferinţă pricinuită de păcatele noastre, ale omenirii, pe aceasta se pregăteşte Hristosul să o poarte cu ascultare până la moarte spre mântuirea fiecăruia dintre noi.

Să ascultăm, măcar în această perioadă cumplită, Cuvântul Lui ce ne încredinţează porunca cea mai de seamă, aceea a dragostei, porunca pe care El Însuşi a împlinit-o prin acceptarea chinurilor morţii.

“Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Haideţi, măcar în această Săptămână să nu rămânem insensibili la chemarea iubirii Sale, pentru ca nu cumva prin aceasta să dobândim însăşi uscăciunea firească a oricărui suflet care nu se adapă cu apa cea vie, apa cea vie Hristos.

(mai mult…)


Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu!

Nu este o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.

Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă amestecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca, atunci când avem prilej, să şi judecăm (Ps. LXXIII, 3) cele drepte ale teologiei.

(mai mult…)


Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi.(Ioan 9, 39)

Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau şi lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi adeseori cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: Domnul înţelepţeşte orbii! (Psalm 145,8).

Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37).

Sufletul, fiind creat de Dumnezeu veşnic,orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osânda lui veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decât vindecarea orbirii trupeşti.

(mai mult…)


Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine.


Ce se înţelege prin smerenie şi care sunt dezastrele mândriei?

Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este Întruparea Mântuitorului.

Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită.

Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât.

(mai mult…)


Smerenia faţă de semeni – mijloc de a ajunge la dragostea de aproapele

Dragostea faţă de aproapele este precedată şi însoţită de smerenie.

Ura faţă de semenul nostru este precedată de critică, de denigrare, de bârfă şi de dispreţ, cu alte cuvinte, de mândria noastră.

Sfinţii călugări îşi aduc aminte mereu de cuvintele Domnului Hristos: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ei nu se apucă să cerceteze dacă semenul lor este vrednic sau nu de stima lor; ei nu acordă nici o atenţie nenumăratelor greşeli ale acestora. Dar ei erau foarte atenţi să nu piardă din vedere că semenul nostru este chipul lui Dumnezeu, şi că Hristos Însuşi este atent la ceea ce-i facem, îngerul căzut din mândrie detestă o asemenea atitudine; el face tot ce poate pentru a-l înşela fără a fi băgat în seamă. Atitudinea smerită este străină înţelepciunii trupeşti şi simţuale a naturii umane căzute, şi trebuie să avem o atenţie deosebită pentru a o păstra în memorie. Este nevoie de un efort interior susţinut şi de o colaborare cu harul divin pentru a o avea constant prezentă în minte când este vorba de relaţiile cu fraţii noştri. Dar până ce, prin mila lui Dumnezeu, ne însuşim în mod real o asemenea atitudine, ea suscită cea mai curată dragoste de oameni, aceeaşi pentru toţi fără deosebire. O asemenea dragoste are o singură cauză: Hristos, cinstit şi iubit în tot omul.

(mai mult…)


Prin cele ce ai pierdut binele, prin aceasta dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

Un frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta:

” Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar sufletul meu împietrit să capete frică”.

Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi:

„Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu ma trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

(mai mult…)


Pagina următoare »