Postul de după post…

Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. […] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Copilul – model creştin

Sfântul Apostol Pavel zice că de la copii putem lua numai nerăutatea şi nevinovăţia lor, dar nu şi înţelegerea lor pruncească.

„Fraţilor, spune el, nu fiţi copii cu mintea. Adica fiţi copii cu nerăutatea. La minte, însă fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14,20).

De la prunci putem lua pildă smerenia, după cum a zis Domnul: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia cerurilor” (Matei 18,4). Iar dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge să fie desăvârşit cu mintea şi înţelegerea şi să aibă nerăutatea, smerenia şi curăţia pruncilor, acesta cu adevărat a ajuns la culmea nepătimirii şi poate să fie pildă de urmat pe calea mântuirii.

Se ştie că cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului nostru sunt copiii şi tinerii, fiii noştri sufleteşti. Cine poartă această vină pentru căderea şi slăbirea lor spirituală? Ce ar trebui să facem pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună?

 

„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

Cea mai frumoasă rugăciune pe care o poate face un om, un creştin este să dea viaţă unui copil, să fie împreună creator cu Dumnezeu. Prin aceasta, fiinţa umană se înalţă către Creatorul său şi păşeşte prima treaptă spre desavârşire.

Cuvintele lui Hristos ” Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor, (Matei 19,14) este o poruncă pentru noi toţi sau numai un îndemn?

 

Lumina iubirii

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea în vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic şi ea luminează tuturor celor din casă.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele cele bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5,14-16)

Mântuitorul le arată ucenicilor Săi în ce chip lumina lor trebuie să lumineze înaintea oamenilor, evitând două extreme: dorinţa de a expune ostentativ această lumină şi încercarea de a o ascunde de ochii oamenilor. El se referă la faptul că o cetate aşezată pe un munte nu poate fi ascunsă privirilor. Adică în ei, ucenicii Săi, era o forţă pe care nu puteau să şi-o ascundă, chiar dacă ar fi vrut. Această forţă se arată de la sine oamenilor şi îi face să o perceapă ca pe o vizibilă afirmare a unui lucru.

Cum am putea ajunge şi noi la aşa ceva, cum am putea răspândi lumina, fie conştient, fie fără să ne dăm seama? Recunoscându-ne puterea, dar şi tăgăduindu-ne-o în acelaşi timp?

Domnul rezolvă această dilemă!

 

Darul mântuitor al încercărilor

Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 11,4)

Bolile, necazurile, suferinţele pot fi întâlnite la fiecare pas. Nu există om care să poată să le evite. Dar deşi suferinţa este, în esenţă, un lucru obişnuit, poartă în ea şi o latură tainică. Din ce în ce mai mult omul în suferinţă îşi pune întrebarea:

„De ce?”

Răspunsul deplin nu-l va obţine probabil, decât dincolo de mormânt. Într-o anumită măsură ne este dat să cunoaştem însă şi aici, pe pământ, scopul şi rostul încercărilor la care suntem supuşi.

Pentru a înţelege acest scop trebuie să nu uităm că suferinţa noastră nu este ceva care ne priveşte numai pe noi şi că efectele ei se fac simţite mult mai departe.

„Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Izvor de mângâiere şi bucurie

Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au nădejde. (I Tesaloniceni 4,13)

Domnul este Izvorul alinării amărăciunilor, pentru că El este atotputernic. El a făcut lumea: a Lui Dumnezeiască Pronie cârmuieşte această lume. Toată viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos cel întrupat pe pământ este plină de minuni, cum numai Atotputernicul Dumnezeu putea să le săvârşească. Prin El s-au vindecat bolnavii, s-au izgonit demonii, orbii au văzut, morţii au înviat.

Domnul nostru este în stare să izvorască mângâieri inimilor chinuite nu numai pentru că este atotputernic. Doar El, Dumnezeul nostru, este «iubirea» (1 Ioan 4,8). Citind Sfânta Evanghelie, ne minunăm cu toţii de Iubirea cea întrupată: mâinile lui Hristos desmiardă capetele copiilor, dumnezeiasca inimă iartă pe desfrânatele pocăite, dumnezeiasca iubire atrage la sine pe vameşii cei păcătoşi.

Domnul nostru este Izvorul cel plin de tămăduiri şi de mângâieri al harului.

În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui Dumnezeu?

Cum ar putea să ne tămăduiască rănile?

 

Rugăciunea – Chemarea lui Dumnezeu

„Strigă-mă şi îţi voi răspunde” (Ier. 33.3).

„Cereţi şi vi se va da vouă; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7,7).

Părintele Stăniloae consemna acest lucru şi spunea clar:

„Este mare greşeală că biserica a alunecat în comerţul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preţuri ale ctitoriilor, ale pomenirii morţilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugăciune, ci este dirijat spre un formalism în care el, dacă şi-a făcut datoria şi a plătit, a şi rezolvat problema”.

Trebuie cultivat spiritul creştin în care omul să înţeleagă că nu banii sau lumânările ataşate unui pomelnic îi împlinesc cererea de folos, ci rugăciunile pe care creştinul trebuie să le săvârşească în casa lui şi astfel să ajute şi el la propria zidire spirituală şi la împlinirea cererii.

Spunea şi un sfânt părinte:

„Dacă o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseşte la nimic dacă eu personal nu mă rog.

 

Dreapta judecată a lui Dumnezeu

Iubitorul de oameni Dumnezeu şi Dreptul Judecător, de multe ori, ne dă pe noi potrivnicilor, nu spre pierzare, ci spre învăţatură, precum a zis către Israel, prin Ieremia:

„Îndrăzneşte, poporul Meu, că nu va pieri pomenirea lui Israel, că v-aţi dat neamurilor, nu spre pierzare, ci pentru că aţi mâniat pe Dumnezeu, v-a dat pe voi potrivnicilor. Că aţi mâniat pe Cel ce poate a vă certa pe voi şi vă poate da pedeapsa cea mai de pe urmă”.

Deci, ni se cade nouă a şti că, pentru fărădelegile noastre, suntem daţi în mâinile vrăjmaşilor noştri, după dreapta judecată a lui Dumnezeu, precum a zis Isaia:

„Cine a dat, spre jefuire, pe Israel, oare nu Dumnezeu Căruia I-aţi greşit, nevrând să umblaţi în căile Lui şi aţi adus asupra lui Israel mânia iuţimii Sale şi a întărit asupra voastră mânia şi războiul”?

Că, nimic, fără de dreptate, nu vine asupra noastră!

 

Cred Doamne, ajută necredinţei mele!

Într-una dintre predicile auzite de curând, preotul nostru ne-a relatat o mică povestire. Era vorba de doi oameni, unul credincios, altul ateu, care nu se puteau înţelege între ei. Atunci s-au adresat unui copil.

Ateul i-a spus: „Dacă îmi spui de ce crezi că există Dumnezeu, îţi dau un măr.”

Copilul a răspuns: „Dacă îmi spui de ce nu crezi că există Dumnezeu, îţi dau două mere.”

Cum se întâmplă deseori, copilul a dovedit mai multă inteligenţă şi subţirime de spirit decât cei mari. Nu e de mirare, adevărul, perceperea realităţii este mai la îndemâna minţilor nepervertite decât a celor încărcate de ceea ce numim convenţii, îndemânare şi adaptabilitate socială, deformări ale gândirii de către influenţe care nu se pot numi benefice.

 

Credinţa zideşte templul Duhului Sfânt

Simbolul de Credinţă arată scopul venirii lui Hristos „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“, iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă „străpunşi la inimă“.

Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos şi micşora pe Hristos ca Dumnezeu.

Simbolul mărturiseşte în chip sobornicesc faptul că Hristos este Acelaşi Dumnezeu din cer (II Cor.5, 19), Care a venit „să pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale” (Ps. 89,8), şi anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă.

În acelaşi sens, Crezul mărturiseşte că „Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim” (F. Ap.4,12), deoarece înainte de Hristos „pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; Mt. 11,27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa.

Inima se luminează prin credinţă, nu prin dibăcia minţii

 

Rugăciunea lucrată iconic

Preasfântă Treime, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, precum şi noi, urmaşii lor, ne închinăm Ţie şi cu smerenie Te rugăm luminează cugetarea noastră pentru a Te mărturisi pururea, curăţă inima noastră de toată întinăciunea şi sădeşte în ea dragostea pentru Hristos, Fiul Tău, şi pentru aproapele.

Dă-ne putere sa lucrăm poruncile Tale spre mântuirea noastră. Amin.

Aşa se prezintă aceasta frumoasă rugăciune atunci când ea este spusă prin mijlocirea cuvintelor articulate. Dar rugăciunea poate fi spusă şi altfel, prin limbajul semnelor. Nu numai că nu se schimbă nimic, dar, prin limbajul semnelor, rugăciunea este mai intuitivă, mai expresivă, mai emoţionantă.

V-aţi întrebat vreodată cum se roagă surdo-muţii?

 

Calea Păcii – Calea spre îndumnezeire

Biserica Ortodoxă se roagă zilnic pentru „Pacea de sus, pentru Pacea a toată lumea”. Primele şi ultimele pagini din Sfânta Evanghelie vorbesc despre Pace. Mântuitorul Hristos a fost vestit de prooroci ca „Domn al Păcii”, al unei „Păci fără hotar”. La naşterea Sa, îngerii au cântat „…pe pământ Pace…”, iar după Înviere şi înainte de Înălţarea Sa la Tatăl cel Ceresc, El ne-a lăsat „Pace tuturor”, „Pacea mea dau vouă” şi ne-a făgăduit că este cu noi până la sfârşitul veacurilor.

A venit deci pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârşit şi se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace.

De ce dar nu este pace în lume? De ce lumea, ca şi cum nu ar avea-o, o caută, o doreşte, suspină după Pace?

Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”. Şi vorba aceasta a rămas valabilă până în zilele noastre, când popoarele îşi justifică teribila înarmare, pregătindu-se de război, „pentru apărarea păcii” sau „pentru intimidarea adversarului”.

Cum să faci Pace fabricând unelte de război? Cum să te faci sănătos dacă iei otrăvuri care te îmbolnăvesc?

Sfânta Evanghelie ne spune că celor ce cred în numele lui Hristos le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan.1,12), şi în altă parte se spune:

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9).

 

Viaţa omului – călătorie spre veşnicia lui Dumnezeu

„Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3;16)

Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc în necazuri şi amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu minte a sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură:

„Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va să fie” (Evrei 13; 14).

Aşadar, casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori în rai, ori în iad.

Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin:

„Cugetă că eşti călător în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”!

 

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi!

 

Slava sfinţilor va fi veşnică!

Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi?

Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri cioplite şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii.

Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

 

Cum să ne rugăm eficient?

Mult prea adesea viaţa pe care o ducem este împotriva rugăciunii pe care o oferim lui Dumnezeu şi numai atunci când reuşim să armonizăm cuvintele rugăciunii noastre cu felul de a trăi, rugăciunea noastră dobândeşte puterea, splendoarea şi eficienţa pe care le aşteptăm să se producă.

Mult prea adesea ne adresăm Domnului, sperând că va face ceea ce noi înşine ar trebui să facem în numele şi în slujba Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregătite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca şi cum ar fi suficient să repetăm an de an, cu o inimă rece şi cu o minte mecanică, cuvinte arzătoare născute în deşert şi în pustie, din cele mai adânci suferinţe umane, în cele mai aprigi situaţii pe care istoria le-a cunoscut vreodată.

De multe ori repetăm rugăciuni care poartă numele Sfinţilor Părinţi şi credem că Dumnezeu le ascultă, că ia aminte la conţinutul lor, în timp ce singurul lucru care contează înaintea Lui este inima persoanei care I se adresează, dorinţa neabătută de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi în ispită“; apoi, cu un pas vioi, dornici şi plini de speranţă ne îndreptăm direct spre locul unde ispita e în aşteptarea noastră.

Alteori strigăm: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Dacă Domnul ne-ar pune această întrebare într-o seară când i-am fi spus aceste cuvinte înainte de a merge la culcare, am fi obligaţi să-i spunem câteodată: „gata de terminat capitolul pe care l-am început din acest roman poliţist“. În acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregătite.

Să transformăm toate cuvintele rugăciunii noastre în reguli de viaţă!

 

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu!

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile…

Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi!

 

Gândiţi-vă la Maica Domnului!

Toate bucuriile credinţei noastre, toate bucuriile creştine: bucuria de Domnul Hristos, bucuria de învăţătura Domnului Hristos, bucuria din Jertfa Domnului Hristos, bucuria din Învierea Domnului Hristos, bucuria din Înălţarea la cer a Domnului Hristos, bucuria din gândul la cea de-a doua venire a Domnului Hristos, bucuria din tot ce ştim despre Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Liturghie pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Împărtăşire cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, toate acestea, într-un fel, vin prin Maica Domnului. Aşa că bucurie a venit în lume prin Maica Domnului!

Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului: pentru că aşa ne învaţă Biserica noastră, aşa ne-am pomenit în lumea aceasta ca cinstitori ai Maicii Domnului şi am trăit de-a lungul vieţii noastre cu gândul la Maica Domnului.

Maica Domnului este o mângâiere pentru noi!

 

Bucuria din ceruri este mai presus de gând

Nu te minuna dacă din om poţi ajunge înger!

Pentru că ne stă dinainte slavă deopotrivă cu cea a îngerilor; şi pe aceasta o făgăduieşte luptătorilor Cel care rânduieşte lupta.

În lumea aceasta ne aflăm ca într-un al doilea pântece de maică; fiindcă atunci când eram în pântecele maicii nu aveam aceeaşi vieţuire ca cea de acum: nu ne desfătam de bucate tari, nu puteam săvârşi lucrurile pe care le facem acum, nu ne împărtăşeam de lumina soarelui sau de vreo altă strălucire şi eram lipsiţi de multe alte plăceri din cele de aici. La fel, în lumea aceasta suntem lipsiţi de lucruri mari şi minunate din Împărăţia Cerurilor. Deci, după ce le-am cercat îndeajuns pe cele de aici, să le dorim de acum pe cele de acolo. Am gustat bucatele de aici? Să le poftim pe cele dumnezeieşti! Ne-am desfătat de lumina materialnică? Să-L dorim pe Soarele dreptăţii! Ierusalimul cel de sus, ca pe patria şi pe maica noastră să râvnim a-l vedea!

Să ne trăim restul vieţii [călăuziţi] de nădejdile de dincolo, pentru ca să ne desfătăm şi de bunătăţile veşnice.

 

Cultul divin public