Simbolul de Credinţă arată scopul venirii lui Hristos „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“, iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă „străpunşi la inimă“.

Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos şi micşora pe Hristos ca Dumnezeu.

Simbolul mărturiseşte în chip sobornicesc faptul că Hristos este Acelaşi Dumnezeu din cer (II Cor.5, 19), Care a venit „să pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale” (Ps. 89,8), şi anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă.

În acelaşi sens, Crezul mărturiseşte că „Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim” (F. Ap.4,12), deoarece înainte de Hristos „pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; Mt. 11,27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa.

Inima se luminează prin credinţă, nu prin dibăcia minţii

Slava lumii prin dominarea cu mintea se împotriveşte inimii şi împărăţiei lui Dumnezeu, care are ca măsură nevinovăţia pruncilor cu inima (Mt. 18,3). Această cale din lume îi făcea pe lucrătorii răi să nu vadă „înţelepciunea lui Dumnezeu tainică şi ascunsă” (I Cor. 2,7), pe care stăpânirile lumii o prigoneau.

Lumina lină a harului era reperată însă de cei care aveau pruncia inimii şi care I-au fost daţi de către Tatăl, despre care Mântuitorul spunea: „Te laud că ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea, şi le-ai descoperit pruncilor” (Mt. 11,25).

Credinţa zideşte templul Duhului Sfânt prin îmbrăcarea în Hristos

Cuvântul credinţei este aproape de inimile ascultătoare (Rom. 10,8). Configuraţia ei este: „De vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi şi vei mărturisi cu gura ta că Hristos este Domn, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10,10-11).

Pentru a nu se pierde adâncul inimii iubitoare de Dumnezeu sunt necesare „armele cele de-a dreapta şi cele de-a stânga” (II Cor. 6,7; cf. Deut. 17,11; 28,14). Acest lucru înseamnă rezistenţa la probele atât cele de ademenire, cât şi cele de prigoniri; de rece şi de cald, pentru a nu se pierde adâncul baptismal al inimii prin ieşirea din nou la deşertăciunea vieţii din lume, de care Dumnezeu îi izbăveşte pe oameni în Hristos (Ps. 102,4).

Credinţa înseamnă puterea biruinţei

Crezul arată scopul venirii lui Hristos „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă „străpunşi la inimă” (F. Ap. 2,37).

Hristos este, astfel, putere a pocăinţei spre îndreptare şi bucurie a vieţii omului nou, a cărui viaţă după îndreptare prin pocăinţă are un singur scop: „Una fac, uitând cele din urmă, alerg să-L cunosc pe Domnul Hristos şi puterea Învierii Lui” (Fil. 3, 10).

Mărturisirea credinţei presupune jertfă

Crezul este dovada că „numai în cuget curat se păstrează taina credinţei” (I Tim. 3,9). Dar, dacă în Hristos credincioşilor li „s-a dat nu numai să creadă, ci să şi sufere pentru El” (Fil. 1,23), astfel, în vreme de libertate, Biserica a simţit că în urmarea lui Hristos, al Cărui Nume „stârneşte împotriviri şi dă pe faţă cugetele multor inimi” (Lc.2,34-35), cum arăta Dreptul Simeon în profeţia sa de la Întâmpinarea Domnului, „Lumina” nu se poate păstra decât tot sub cruce, aşa cum Schimbarea la Faţă a fost arătată ca o urmare firească după chemarea la luarea crucii (Mc.8,34-38; 9,1), după cum mărturiseşte Sf. Apostol Petru: „De sunteţi ocărâţi pentru Numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi a lui Dumnezeu odihneşte peste voi” (I Petru 4,14).

Sursa: Diac. prof. Ioan Caraza – Exigenţele credinţei mântuitoare (Ziarul Lumina)