Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru Care nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta „să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Prin cuvintele proorocului, atât de frumoase și mângâietoare de suflet pentru fiecare om, nu numai că ni se arată mila nesfârșită a lui Dumnezeu, ci ni se descoperă și marele adevăr despre viața păcătoasă trăită departe de voința divină: moartea sufletului și lipsirea de viața cea adevărată.

Mântuitorul Hristos îşi începe Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăinţă: „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17), deoarece ea deschide uşa în Împărăţia cerurilor.

Pocăinţa ocupă un loc primordial în întreaga viaţă a omului deoarece creştinul este chemat să lucreze pocăinţa nu numai o singură dată, ci neîncetat. Pocăința semnifică mai mult decât o atitudine morală, decât un simplu act moral, căci primim „Duhul vecinic”[1] al dumnezeirii.

(mai mult…)

Anunțuri

„Raiul  este chipul omului!”

„Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, aşa şi raiul preafrumos, sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit în Eden (Fac. 2,8), este chip al omului dinăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu, vederile şi înţelesurile dumnezeieşti cu privire la Dumnezeu şi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe şi felurite şi au şi o înfăţişare felurită, şi o mireasmă duhovnicească, ba voi adăuga că dau şi o hrană, o desfătare şi o plăcere” (Filocalia, vol.VIII, p.204).

Inima omului este pământul raiului, pentru că doar din ea pot creşte roadele duhovniceşti. Aşa cum din inimă ies cele rele ale omului, tot din inimă ies cele bune.

De aceea, Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima lui.

(mai mult…)


Sub raport filocalic, înfrânarea înseamnă nu doar folosirea cu dreaptă socotinţă a celor necesare traiului (mâncare, băutură, odihnă, confort), ci şi oprirea de la săvârşirea faptelor păcătoase, adică lupta cu patimile, pentru a câştiga nepătimirea; biruinţa asupra gândurilor pătimaşe, lucrarea în aşa fel ca pofta naturală să nu se mişte spre patimi.

Sfântul Ioan Scărarul scoate în evidenţă două aspecte majore ale înfrânării: unul sensibil, altul duhovnicesc. Cel înfrânat alungă iubirea cea rea cu iubirea cea bună şi stinge focul trupului prin focul Duhului.

Postul învaţă pe toţi oamenii nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie. Postul ne învaţă fuga de orice răutate, postul goneşte ispitele, ne îndreptează spre evlavie, este tovarăş nedespărţit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar posti, nimic n-ar mai împiedica domnia păcii în  lume; nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi judecăti, n-ar mai fi tâlhari în codru, nu ar mai fi clevetitori, înşelăciuni, nici furturi. Dacă postul ar conduce viaţa noastră n-ar mai fi necazuri şi nici tristeţe. (Sf. Vasile cel Mare)

Postul este: spor caselor, mama sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, bun tovarăş celor călători şi singur prieten al celor din casă. (Sf. Serafim de Sarov)


Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci lui nu-i trebuie hrană, el este viaţă şi petrecere îngerească. (Sf. Simeon al Tesalonicului)

Lăcomia pântecelui este sămânţa tuturor păcatelor. Dacă Adam nu s-ar fi lăsat biruit de lăcomie, el n-ar fi căzut nici în celelalte. (Sf. Ioan Casian)

(mai mult…)


Începând de astăzi, mă voi apleca cu stăruinţă asupra Filocaliei şi în încercarea de a-i aprofunda cuprinsul cât mai bine, vă voi oferi şi dumneavoastră minunate texte din cuprinsul acesteia spre folos şi întărire duhovnicească. Dar, pentru bun început, o să vă vorbesc în câteva cuvinte despre frumuseţea acestei lucrări binecuvântate şi bineplăcute în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, voi vorbi şi despre importanţa acesteia în viaţa creştinului ortodox pe drumul său către desăvârşire, către lumina cea adevărată a mântuirii.

Filocalia” (gr. „iubirea de frumos”) este titlu dat de sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie Teologul unei antologii a scrierilor lui Origen.

Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, o colecţie de texte scrisă înainte de secolul al IX-lea de către mari Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe răsăritene (se referă la viaţa contemplativă şi ascetică), este adunată şi publicată de sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi Macarie din Corint (1731-1805), la Veneţia, în 1872.

Mai apoi, diferite ediţii în alte limbi au apărut – slavonă şi română, în primul rând -, adesea lărgind colecţia iniţială a sfântului Nicodim.

Ediţia slavonă a fost făcută de sfântul Paisie Velicicovski. A circulat mai întâi în manuscrise, apoi a fost tipărită la St-Petersburg, în 1793.

O primă ediţie a Filocaliei româneşti a fost tradusă de ucenicii stareţului Paisie (Velicicovschi) de la Neamţ, şi a circulat în manuscris. În secolul XX, o colecţie „Filocalia” în 12 volume a fost publicată, în traducerea şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, începând cu anul 1946 (primul volum).

(mai mult…)