Inima omului este pământul Raiului!

„Raiul  este chipul omului!”

„Precum cele arătate sunt chipuri ale celor nearătate ale omului, aşa şi raiul preafrumos, sădit de Dumnezeu cu înţelepciune la răsărit în Eden (Fac. 2,8), este chip al omului dinăuntru. Acesta are ca pământ inima sa, ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu, vederile şi înţelesurile dumnezeieşti cu privire la Dumnezeu şi lucrările vrednice de Dumnezeu, care sunt multe şi felurite şi au şi o înfăţişare felurită, şi o mireasmă duhovnicească, ba voi adăuga că dau şi o hrană, o desfătare şi o plăcere” (Filocalia, vol.VIII, p.204).

Inima omului este pământul raiului, pentru că doar din ea pot creşte roadele duhovniceşti. Aşa cum din inimă ies cele rele ale omului, tot din inimă ies cele bune.

De aceea, Dumnezeu nu caută la faţa omului, ci la inima lui.

 

Credinţa zideşte templul Duhului Sfânt

Simbolul de Credinţă arată scopul venirii lui Hristos „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“, iar viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă „străpunşi la inimă“.

Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţătura care înstrăina pe Dumnezeu de Hristos şi micşora pe Hristos ca Dumnezeu.

Simbolul mărturiseşte în chip sobornicesc faptul că Hristos este Acelaşi Dumnezeu din cer (II Cor.5, 19), Care a venit „să pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale” (Ps. 89,8), şi anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă.

În acelaşi sens, Crezul mărturiseşte că „Nu este sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim” (F. Ap.4,12), deoarece înainte de Hristos „pe Dumnezeu nimenea nu L-a văzut vreodată, numai Fiul Care este în sânurile Tatălui L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; Mt. 11,27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa.

Inima se luminează prin credinţă, nu prin dibăcia minţii

 

Calea Păcii – Calea spre îndumnezeire

Biserica Ortodoxă se roagă zilnic pentru „Pacea de sus, pentru Pacea a toată lumea”. Primele şi ultimele pagini din Sfânta Evanghelie vorbesc despre Pace. Mântuitorul Hristos a fost vestit de prooroci ca „Domn al Păcii”, al unei „Păci fără hotar”. La naşterea Sa, îngerii au cântat „…pe pământ Pace…”, iar după Înviere şi înainte de Înălţarea Sa la Tatăl cel Ceresc, El ne-a lăsat „Pace tuturor”, „Pacea mea dau vouă” şi ne-a făgăduit că este cu noi până la sfârşitul veacurilor.

A venit deci pe pământ Domnul Păcii, ne-a adus o Pace fără sfârşit şi se află permanent în mijlocul nostru făcător de Pace.

De ce dar nu este pace în lume? De ce lumea, ca şi cum nu ar avea-o, o caută, o doreşte, suspină după Pace?

Lumea păgână dinainte de Hristos, romanii îndeosebi, aveau această vorbă despre Pace: „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”. Şi vorba aceasta a rămas valabilă până în zilele noastre, când popoarele îşi justifică teribila înarmare, pregătindu-se de război, „pentru apărarea păcii” sau „pentru intimidarea adversarului”.

Cum să faci Pace fabricând unelte de război? Cum să te faci sănătos dacă iei otrăvuri care te îmbolnăvesc?

Sfânta Evanghelie ne spune că celor ce cred în numele lui Hristos le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan.1,12), şi în altă parte se spune:

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9).

 

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi!

 

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu!

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile…

Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi!

 

Rugăciunea Inimii – Templul Duhului Sfânt