Dragostea către Dumnezeu şi către aproapele rezumă Legea şi Prorocii Vechiului Testament.
Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mântuitorul a răspuns:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci atârnă toată legea şi proorocii”.
Dumnezeu este iubire
Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu şi constituie împlinirea şi valorificarea ontologică a credinţei şi a nădejdii. Însă iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînţeles omului. Este de o altă natură şi nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ţine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simţit omului.
Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl sileşte să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertăţii. Omul îl poate iubi, dar îl poate şi urî pe Dumnezeu. Dar şi cel ce îl urăşte pe Dumnezeu dovedeşte de fapt o iubire bolnavă faţă de El, căci Îi recunoaşte existenţa şi legătura lui cu El. De aceea, acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.
Dumnezeu doreşte omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în fiinţa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi şi mari porunci nu se înfăptuieşte prin manifestari sau jertfe parţiale ale omului, ci prin desăvârşită şi integrală dăruire de sine.
Omul este chemat sa Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuşi? Cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simţite trupeşte şi este robită patimilor? De aceea, ţinerea acestei dintâi şi mari porunci necesită adunarea omului în sine însuşi şi întoarcerea minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în inima lui.
† LUMINA ORTODOXIEI † 