Nimeni din cei ce vor să sporească în rugăciune să nu cuteze a cugeta şi a judeca în chip uşuratic cu privire la rugăciunea cea rostită cu gura şi cu glasul întru luarea-aminte a minţii, socotind-o lucrare de puţină însemnătate, care nu merită cinstire.

Dacă Sfinţii Părinţi vorbesc de sterpiciunea rugăciunii cu gura şi cu glasul care nu e împreunată cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasă încheierea că ei ar fi lepădat sau ar fi defăimat această rugăciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugăciuni.

Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e temeiul şi pricina rugăciunii minţii. Rugăciunea cu gura şi cu glasul săvârşită întru luare-aminte e, totodată, şi rugăciune a minţii.

Să ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-aminte cu rugăciunea gurii şi glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru liniştea cămării lăuntrice.

„Ciudată e dorinţa ta ca Dumnezeu să te audă atunci când tu singur nu te auzi!”

…grăieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumutând aceste spuse de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei, şi tocmai asta se întâmplă cu cei care se roagă fără luare-aminte cu gura şi cu glasul: ei nu se aud pe sine până-ntr-atât, îşi îngăduie a se împrăştia pâna-ntr-atât, se depărtează cu gândurile de la rugăciune spre felurite lucruri până-ntr-atât că nu arareori li se întâmplă să se oprească dintr-odată, nemaiştiind ce citeau; sau încep să spună în locul cuvintelor din rugăciunea citită cuvinte dintr-o altă rugăciune, chiar dacă au cartea deschisă în faţa ochilor.

Cum să nu prihănească Sfinţii Părinţi astfel de rugăciune fără luare-aminte, vătămată, nimicită de răspândire!

„Luarea-aminte”, grăieşte Sfântul Simeon Noul Teolog, „trebuie să fie aşa legată şi nedespărţită de rugăciune cum sunt legate trupul şi sufletul, care nu pot fi despărţite, nu pot fi unul fără celălalt. Luarea-aminte trebuie să apuce înaintea vrăjmaşilor şi să-i pândească precum un străjer; ea, cea dintâi, să lupte împotriva păcatului, să se împotrivească gândurilor viclene ce se apropie de inimă; iar luării-aminte să îi urmeze rugăciunea, ce nimiceşte şi omoară neîntârziat toate gândurile viclene cu care luarea-aminte a început lupta, fiindcă aceasta singură nu le poate omorî.

De această luptă dusă de luare-aminte şi rugaciune atârnă viaţa şi moartea sufletului. Dacă vom păstra rugăciunea curată prin mijlocirea luării-aminte, vom izbuti; iar de nu ne vom strădui a o păstra curată, ci o vom lăsa nepăzită, ne vom face de nici o treabă, vom fi lipsiţi de sporire”.


Rugăciunea cu gura şi cu glasul, ca şi oricărei alteia, trebuie să-i fie tovarăşă luarea aminte. Cu acestea trebuie să înceapă nevoitorul. […]

Trebuie să băgăm de seamă că preacuvioşii monahi ai primelor timpuri şi toţi cei care au dorit a spori în rugăciune nu se îndeletniceau nicidecum (ori o făceau foarte puţin) cu cântarea propriu-zisă, ci prin numele „cântare de psalmi” care se afla pomenit în Vieţile şi scrierile lor trebuie să înţelegem citirea lipsită de grabă, foarte rară a psalmilor şi altor rugăciuni. Citirea rară este neapărat trebuincioasă pentru păstrarea unei luări-aminte neştirbite şi pentru a scăpa de împrăştiere. Din pricina ritmului său rar şi a asemănării cu cântarea, acest fel de citire se numea „cântare de psalmi”. Ea era săvârşită pe dinafară; monahii acelor vremuri aveau ca pravilă să înveţe Psaltirea pe dinafară: rostirea psalmilor pe dinafară ajuta foarte mult luării-aminte. […]

„Citire” în înţelesul propriu Părinţii numesc citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, iar „rugăciune” ei numesc prin excelenţă rugăciunea lui Iisus, de asemenea, rugăciunea vameşului şi alte rugăciuni foarte scurte, care înlocuiesc din plin cântarea de psalmi: ceea ce pentru începători e de neînţeles şi nu li se poate tâlcui în chip mulţumitor, fiind mai presus de înţelegerea sufletească şi cu putinţă de înlocuit doar prin cercarea cea fericită.

Sursa: Sfântul Ignatie Briancianinov – Aripi duhovniceşti pentru cei osteniţi şi împovăraţi