Apoftegme



Când veţi curăţa sufletele voastre, atunci vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, receptive la lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire. ( Sfântul Dionisie Areopagitul)

Un Bătrân a povestit următoarele:

„Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume şi ea mi-a istorisit acestea: „Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând şi blajin după purtare, însă neputincios şi bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-aşa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănătos îşi lucra cu sârguinţă pământul şi, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoşteau credeau că e mut.

(mai mult…)


Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi?

Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri cioplite şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii.

Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

(mai mult…)


Nu te minuna dacă din om poţi ajunge înger!

Pentru că ne stă dinainte slavă deopotrivă cu cea a îngerilor; şi pe aceasta o făgăduieşte luptătorilor Cel care rânduieşte lupta.

În lumea aceasta ne aflăm ca într-un al doilea pântece de maică; fiindcă atunci când eram în pântecele maicii nu aveam aceeaşi vieţuire ca cea de acum: nu ne desfătam de bucate tari, nu puteam săvârşi lucrurile pe care le facem acum, nu ne împărtăşeam de lumina soarelui sau de vreo altă strălucire şi eram lipsiţi de multe alte plăceri din cele de aici. La fel, în lumea aceasta suntem lipsiţi de lucruri mari şi minunate din Împărăţia Cerurilor. Deci, după ce le-am cercat îndeajuns pe cele de aici, să le dorim de acum pe cele de acolo. Am gustat bucatele de aici? Să le poftim pe cele dumnezeieşti! Ne-am desfătat de lumina materialnică? Să-L dorim pe Soarele dreptăţii! Ierusalimul cel de sus, ca pe patria şi pe maica noastră să râvnim a-l vedea!

Să ne trăim restul vieţii [călăuziţi] de nădejdile de dincolo, pentru ca să ne desfătăm şi de bunătăţile veşnice.

(mai mult…)


Celor neputincioşi li se potriveşte să fie călăuziţi cu încetul spre lucrările pocăinţei

Un frate care căzuse în ispită, adică în păcat, de necaz a lepădat canonul călugăresc. Apoi, venind să pună din nou început, era împiedicat de întristare, zicându-şi în sine: „Când mă voi mai afla pe mine însumi, aşa cum eram odată?” Şi, pierzându-şi curajul, nu avea tăria să înceapă lucrarea călugărească. A mers, deci la un Bătrân şi i-a povestit câte i se întâmplau. Iar Bătrânul, auzind despre necazul său, i-a spus o astfel de pildă:

(mai mult…)


Prin cele ce ai pierdut binele, prin aceasta dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

Un frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta:

” Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar sufletul meu împietrit să capete frică”.

Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi:

„Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu ma trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

(mai mult…)


Dacă fugi de osteneală şi de necinstire, nu spune că o să te pocăieşti [lucrând] alte virtuţi. Căci, prin fire, slava deşartă şi lipsa de durere slujesc păcatului, chiar şi atunci când par a avea pricini întemeiate. De cade cineva în orice fel de păcat şi nu se întristează dupa măsura greşelii, se va prinde lesne în aceeaşi mreajă.

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, iar unul dintre ei şedea în Muntele Măslinilor. Într-o bună zi, acestuia i s-a aprins inima de pocăinţă şi, coborând în Cetatea Sfânta, a mers la stăpânitorul locului şi i-a mărturisit aceluia păcatele sale spunând: „Pedepseşte-mă după lege”. Iar stăpânitorul, minunându-se, s-a socotit în sinea lui şi apoi i-a zis fratelui: „Cu adevărat, omule, pentru că tu de bunăvoie te-ai mărturisit, eu nu îndrăznesc să te judec înainte de a te judeca Dumnezeu; căci poate Acesta te-a şi iertat”. Atunci fratele a plecat, şi-a pus lanţuri la picioare şi la gât şi s-a zăvorât într-o chilie. Iar de venea vreodată cineva şi-l întreba: „Cine ţi-a pus, Avva, lanţuri atât de grele?”, răspundea: „Stăpânitorul”.

Cu o zi înainte de sfârşitul său, i s-a înfăţişat un înger şi de îndată i-au căzut lanţurile. În ziua următoare, venind cel care îl slujea, l-a întrebat cine i-a dezlegat lanţurile. Şi fratele a răspuns: „Cel care mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri şi mi-a zis: „Iată, pentru răbdarea ta s-au dezlegat toate păcatele tale”. Apoi s-a atins de lanţuri cu degetul său şi deodată au căzut de pe mine”. Şi zicând fratele acestea, îndată a adormit!

(mai mult…)


Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Avva, erau doi oameni, unul monah şi unul mirean. Monahul s-a gândit de cu seara ca dimineaţa să lepede schima, iar mireanul s-a gândit să devină monah. Au murit, însă, amândoi în noaptea aceea şi nu au apucat să-şi plinească gândul. Ce li se va socoti lor, oare?”

Şi a zis bătrânul: „Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean. Deci s-au dus întru cele în care au fost aflaţi”. [Pateric]

Fraţilor, vremea potrivită pentru pocainţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

(mai mult…)

Pagina următoare »