După cum soarele e lumină pentru trup, tot aşa rugăciunea e lumină pentru suflet.

Dacă-i o pagubă pentru un orb că nu vede soarele, apoi câtă pagubă nu-i pentru creştin că nu se roagă neîncetat, că nu aduce în suflet, prin rugăciune, lumina lui Hristos? Şi totuşi, cine nu s-ar mira, cine nu s-ar minuna de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată nouă, oamenilor, când ne dăruieşte atâta cinste, când ne învredniceşte să ne rugăm Lui şi să stăm de vorbă cu El? (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Da, în timpul rugăciunii vorbim, în adevăr, cu Dumnezeu.

În ţara noastră vom întâlni creştinii de rutină, care sunt alcătuiţi din masele de tineri, bătrâni şi copii, oameni cu experienţă, oameni cu viaţă sau cu trăire mai puţin duhovnicească, fără contact cu realitatea şi trăirea Bisericii.

Înainte de a vorbi despre cauzele pentru care „nu se roagă creştinii?”, trebuie să înţelegem de ce ar trebui să se roage creştinii, care este esenţa şi folosul rugăciunii. Unii nu înţeleg rostul rugăciunii. Ei consideră rugăciunea ca o plagă pe care trebuie să o primească din partea Bisericii, sau ca pe o obligaţie, aşa cum într-un serviciu trebuie să lucrezi anumite ore. Ei consideră că rugăciunea le fură din timpul liber ori că este un lucru în plus, care-i oboseşte. Creştinii nu se roagă din mai multe motive.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, sunt cei trei mari uriaşi: uitarea, lenea şi nepăsarea. Şi aş continua eu cu amânarea sau dorinţa de a face o faptă bună, dar mai târziu sau altădată, cu neobişnuinţa de a te ruga şi cu lipsa trăirii în rugăciune.


Rugăciunea este permanenta comunicare cu Dumnezeu!

Ca un om să se poată ruga trebuie să-L simtă efectiv pe Dumnezeu!

De ce nu se roagă creştinii:

1. Timpul

În permanenţă întâlnesc oameni care spun: „Nu am timp”; iar răspunsul meu a fost următorul:

„Câte minute ai creat tu în univers ca să ţi le atribui ţie şi să spui că e timpul tău? Timpul este numai al lui Dumnezeu. Şi aşa, din tot cât ţi-a dat, trebuie să-i dai şi lui măcar cum spunea fariseul în Evanghelie zeciuiala, un minut la o oră, dacă nu zece minute la o oră, în care să se vadă că încerci să concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.”

2. Neobişnuinţa cu rugăciunea

Omul e învăţat să se închine din rutină. E învăţat să zică din fugă: „Doamne-ajută!”, indiferent că e la furat, la serviciu sau într-o călătorie. El îşi atribuie acea rugăciune scurtă, „Doamne, ajută-mă să reuşesc…”, şi prin asta crede că a spus tot.

3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc

Încă nu există la îndemâna credincioşilor acel material pedagogic, deşi librăriile şi bibliotecile sunt pline de carte religioasă, care să fie pe învăţătura sau pe mintea creştinului, ca un abecedar al dreptei credinţe cum sunt cărţuliile alea, zece sau unsprezece ale părintelui Cleopa care dă diferite pilde practice. Adică nişte abecedare de credinţă.

Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie să explice concludent omului ceea ce înseamnă legătura între om şi Dumnezeu prin rugăciune, ce înseamnă comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune. Creştinul priveşte rugăciunea ca pe o obligaţie, cum ar fi o normă în plus în codul penal sau în codul civil.

Dacă se întâmplă ca cineva să nu-şi fi făcut rugăciunea, acela e luat cu forţa de duhurile rele şi împins la păcate, necazuri şi răutăţi.

Temându-ne de toate acestea, să ne îngrădim totdeauna cu rugăciuni şi cu cântări duhovniceşti; ca milostivindu-Se Dumnezeu spre noi toţi, să ne facă vrednici de împărăţia cerurilor, prin Unul-Născut Fiul Lui, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Sursa: Danion Vasile – Mângâiere şi mustrare. Ne vorbeşte Părintele Calistrat de la Bârnova