Lumea credinţei



Sfinţii Părinţi ai creştinismului spuneau în repetate rânduri că puterea Bisericii se întemeiază pe sângele martirilor, al mucenicilor, al celor care au jertfit pentru credinţa lor până şi viaţa.

Îi prăznuim cu respect, îi avem trecuţi în calendare, în sinaxare, în diferitele scrieri aghiografice şi, dacă vrem, putem afla multe despre viaţa şi moartea lor pentru Hristos şi pentru Biserică. Ne tulburam şi ne înfiorăm atunci când aflăm detalii despre supliciile suferite, despre felul în care mucenicii şi-au privit cu seninătate moartea, sau chiar au căutat-o, atunci când orice altă soluţie de supravieţuire ar fi însemnat renunţarea la Hristos. Ne întrebăm, chiar, dacă nu cumva anumite acte martirice sunt la limita ereziei, câtă vreme seamană nedorit de mult cu nişte sinucideri, poate un pic fanatice.

Minţile noastre de oameni moderni analizează, cuantifică, clasifică şi etichetează în conformitate cu un mod de gândire mult diferit de cel al perioadei creştinismului timpuriu, când Biserica s-a întemeiat, într-adevăr, pe sângele celor morţi pentru credinţă şi în care moartea pentru o cauză era nu doar dezirabilă, dar era considerată chiar nobilă. Poate, însă, că prea multă raţionalizare, prea multă intelectualizare a credinţei duce la filosofarea păguboasă a unor fapte de credinţă extreme, dar sublime, prin care creştinismul s-a întărit şi s-a rafinat doctrinar şi instituţional. Poate că înţelegerea mai simplă, dar mai directă, de tipul celei ţărăneşti, ar putea fi o cheie mai potrivită pentru receptarea şi interiorizarea unui act atât de radical precum mucenicia. Poate că ar merita să ne lasam cuceriţi şi educaţi de uriaşa tradiţie populară, care a negociat cu creştinismul în diferite direcţii, aşa încât şi-au împrumutat reciproc ritualuri şi învăţături, precum mucenicii sau măcinicii. Oare?

(mai mult…)

Anunțuri

Internetul…

O nouă unealtă a lumii moderne în jurul căreia gravitează nenumărate discuţii de profunzime, care vizează rostul şi rolul social al acestuia, aspectele pozitive şi negative şi implicaţiile bune ori rele asupra celor mai diverse aspecte ale vieţii umane, inclusiv ale mântuirii. Această chestiune interesează acum, pentru că mulţi şi-au pus problema efectelor utilizării internetului asupra vieţii duhovniceşti a unui creştin responsabil.

Deşi trăim înconjuraţi de nenumăratele realizări ale unei societăţi moderne fără chiar să le băgăm în seamă pe cele mai multe dintre ele, atunci când vine vorba de câteva anume, tonul abordărilor este plasat undeva între alarmant şi apocaliptic.

(mai mult…)


***

Totul începe cu un zâmbet al Sfinţilor…şi cu o bucurie pe care parcă o mai simţim din depărtare. Sfinţii ştiu să zâmbească (aşa cum ştiu să şi plângă uneori), iar noi ne întrebăm retoric: „De ce?”. […]

Poate pentru a ne face să ne apropiem mai mult de icoana vie a sufletului lor, care este Hristos. Prin ei Îl zărim, cu ochiul credinţei, pe Cel Înviat. A înviat în zâmbetele lor din clipa martiriului, când şi-au dat duhul în mâini îngereşti. Sfinţii zâmbesc pentru că Îl iubesc pe Hristos Dumnezeu mai mult decât ne-am putea noi închipui vreodată. Ei nu au încetat nicicând să-L urmeze pe Domnul –  în munţi, în crăpăturile pământului sau în vârful vreunui stâlp, la ascultarea din mănăstiri, la propovăduirea din cetate, la munca de pe câmp, în închisori şi în lagăre, în arenele cu fiare, loviţi, chinuiţi, batjocoriţi, monahi sau mireni, ”vlădică” sau ”opincă”, bolnavi sau tămăduitori, fericiţi sau nebuni pentru Hristos.

(mai mult…)


***

Lenea e aducătoare de păcate şi ea însăşi un păcat.

Sf. Părinţi ne avertizează că „omul fără ocupaţie e jucăria diavolului”. Creştineşte vorbind, se cade să ne arătam vrednicia printr-o activitate curentă, dar aceasta nu trebuie să fie un efort brut, orbesc, animalic; omul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu se în-dobitoci muncind. Munca nu e o valoare supremă şi nici o valoare în sine. Simpla strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti („Noi muncim, nu gândim!”), devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din noi. Nu cantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea roadelor activităţii noastre.

Limba română ne e, şi-n această privinţă, un bun sfetnic. Despre omul care exagerează cu munca brută, pur materială, se spune că „munceşte ca o vită” sau că „dă în brânci muncind” (dar „a da în brânci” înseamnă tocmai a cădea în patru labe, a te face asemenea…patrupedelor!). Cel care ajunge „să nu-şi mai vadă capul de treburi” (ca Marta printre blide) pierde esenţialul (demnitatea cugetului şi legătura spirituală cu Dumnezeu). Munca fără gândire nu aparţine omului, ci vitei.

(mai mult…)