Iunie 2010



Polieleul (numele vine din grecescul πολυέλεος, de la πολυ „mult” şi έλεος „milă”), şi este format din Psalmul 134 şi Psalmul 135.

Aceşti doi psalmi formează cea de a treia citire din Psaltire la Utrenia Praznicelor Împărăteşti şi din anumite Duminici (în unele locuri, în toate Duminicile), şi în timpul tuturor celorlalte privegheri sau sărbători cu polieleu.

Numele de „polieleu” provine din repetarea frazei „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac este mila Lui” în Psalmul 135.

(mai mult…)


Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină a omului prin arderea de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii şi a desăvârşirii.

Ca şi semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinctiv al creştinului, ea sintetizând esenţa credinţei creştine, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât ceea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieţii, nimic nu se poarte realiza decât prin jertfă spre înviere. Lumânarea este un semn al jertfei curate pe care creştinul o aduce în faţa lui Dumnezeu.

Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu!

Pentru că Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.

(mai mult…)


Voi sunteţi lumina lumii; nu poate să se ascundă cetatea în vârful muntelui; nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic şi ea luminează tuturor celor din casă.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele cele bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5,14-16)

Mântuitorul le arată ucenicilor Săi în ce chip lumina lor trebuie să lumineze înaintea oamenilor, evitând două extreme: dorinţa de a expune ostentativ această lumină şi încercarea de a o ascunde de ochii oamenilor. El se referă la faptul că o cetate aşezată pe un munte nu poate fi ascunsă privirilor. Adică în ei, ucenicii Săi, era o forţă pe care nu puteau să şi-o ascundă, chiar dacă ar fi vrut. Această forţă se arată de la sine oamenilor şi îi face să o perceapă ca pe o vizibilă afirmare a unui lucru.

Cum am putea ajunge şi noi la aşa ceva, cum am putea răspândi lumina, fie conştient, fie fără să ne dăm seama? Recunoscându-ne puterea, dar şi tăgăduindu-ne-o în acelaşi timp?

Domnul rezolvă această dilemă!

(mai mult…)


Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 11,4)

Bolile, necazurile, suferinţele pot fi întâlnite la fiecare pas. Nu există om care să poată să le evite. Dar deşi suferinţa este, în esenţă, un lucru obişnuit, poartă în ea şi o latură tainică. Din ce în ce mai mult omul în suferinţă îşi pune întrebarea:

„De ce?”

Răspunsul deplin nu-l va obţine probabil, decât dincolo de mormânt. Într-o anumită măsură ne este dat să cunoaştem însă şi aici, pe pământ, scopul şi rostul încercărilor la care suntem supuşi.

Pentru a înţelege acest scop trebuie să nu uităm că suferinţa noastră nu este ceva care ne priveşte numai pe noi şi că efectele ei se fac simţite mult mai departe.

„Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

(mai mult…)


Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au nădejde. (I Tesaloniceni 4,13)

Domnul este Izvorul alinării amărăciunilor, pentru că El este atotputernic. El a făcut lumea: a Lui Dumnezeiască Pronie cârmuieşte această lume. Toată viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos cel întrupat pe pământ este plină de minuni, cum numai Atotputernicul Dumnezeu putea să le săvârşească. Prin El s-au vindecat bolnavii, s-au izgonit demonii, orbii au văzut, morţii au înviat.

Domnul nostru este în stare să izvorască mângâieri inimilor chinuite nu numai pentru că este atotputernic. Doar El, Dumnezeul nostru, este «iubirea» (1 Ioan 4,8). Citind Sfânta Evanghelie, ne minunăm cu toţii de Iubirea cea întrupată: mâinile lui Hristos desmiardă capetele copiilor, dumnezeiasca inimă iartă pe desfrânatele pocăite, dumnezeiasca iubire atrage la sine pe vameşii cei păcătoşi.

Domnul nostru este Izvorul cel plin de tămăduiri şi de mângâieri al harului.

În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui Dumnezeu?

Cum ar putea să ne tămăduiască rănile?

(mai mult…)