Februarie 2010



Ce este şi pentru ce facem mărturisirea?


Domnul nostru Iisus Hristos ne spune:

„Nu tot cel ce-mi zice mie: „Doamne! Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci acela ce face voia Tatălui Meu carele este în ceruri” (Luca 6.46) şi în alt loc tot Mântuitorul spune: „De ce mă numiţi bun? Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu” (Matei 19.17; Luca 18.19).

Însă dacă nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu şi dacă nimeni din cei ce au păcate nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, cine poate să ne mântuiască? Cuvintele de mai sus sunt drepte şi sfinte, fiindcă sunt din Sfânta Evanghelie. Dumnezeu ştie că viaţa aceasta este înşelătoare şi plină de curse, iar fiinţa omenească este slabă şi robită de păcate. Îl ştie chiar şi pe creştinul care se osteneşte spre mântuire pentru a trăi o viaţă pioasă, creştinească şi sfântă ce cade totuşi în mici păcate. Fiecare creştin de orice treaptă şi orice ocupaţie recunoaşte că are pe sufletul său o povară de păcate. Fie că unul e mai împovărat decât altul, însă: „Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu”(Matei 19.17).

Viaţa aceasta pământească cu toate desfătările ei, robeşte aşa de mult fiinţa noastră, orbeşte aşa de mult ochii sufletului nostru şi slăbesc puterile voinţei încât şi cei mai destoinici şi sârguitori creştini sunt atraşi în curse. „Şi a căutat Dumnezeu să vadă de este cel ce face binele şi nu a văzut. Toţi s-au abătut, toţi împreună netrebnici s-au făcut” (Psalm 64.2-3).

(mai mult…)

Anunțuri

Blândeţea este sprijinul neclintit al minţii, care face ca, atât în faţa onorurilor, cât şi a ocărilor, mintea să rămână aceeaşi. Este reazemul răbdării, întrucât „cei blânzi vor moşteni pământul” (Matei 5.5), adică toate pornirile trupului pământesc. Cel blând va rămâne netulburat în necazuri, rugându-se pentru cei care i-au pricinuit necazuri.

Blândeţea şi smerenia sunt flori care răsar din răbdarea necazurilor şi din nădejde. Prin blândeţe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuţilor. Cel blând pricinuieşte linişte atât lui cât şi aproapelui. În inimile celor blânzi Se odihneşte Domnul.

Cel blând pentru Dumnezeu este mai înţelept decât înţelepţii, şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici, căci poartă jugul lui Hristos. (Sf. Marcu Ascetul)

Cei blânzi vor moşteni pământul, adică vor stăpâni pământul. Iar cei ce-şi ies din fire întru mânie se vor nimici din pământul lor.

Nemânierea este o dorinţă fără de saţiu de necinstire, după cum în oamenii lăudăroşi este o dorinţă de laudă. Blândeţea este o aşezare nemişcată a sufletului, care rămâne acelaşi şi la necinste, şi la cinste.

Blândeţea e o stâncă înălţată peste marea iuţimii, de care se sfarmă toate valurile ce se izbesc de ea, iar ea singură rămâne neclintită. Blândeţea este stânca de care se sparg toate valurile grele ale vieţii. Prin ea se întăreşte răbdarea, uşa înţelepciunii duhovniceşti.

Blândeţea este ajutătoarea ascultării, îndrumătoarea frăţiei, frâul nebiruinţei, curmarea mâniei, dătătoarea de bucurie, urmarea lui Hristos, însuşire îngerească, lanţuri pentru diavoli şi scut împotriva amărăciunii. În inimile blânde odihneşte Domnul, iar un suflet tulburat este un scaun pentru diavol. (Sf. Ioan Scărarul)

Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul lumii acesteia. (Sf. Ignatie Teoforul)

(mai mult…)


Sub raport filocalic, înfrânarea înseamnă nu doar folosirea cu dreaptă socotinţă a celor necesare traiului (mâncare, băutură, odihnă, confort), ci şi oprirea de la săvârşirea faptelor păcătoase, adică lupta cu patimile, pentru a câştiga nepătimirea; biruinţa asupra gândurilor pătimaşe, lucrarea în aşa fel ca pofta naturală să nu se mişte spre patimi.

Sfântul Ioan Scărarul scoate în evidenţă două aspecte majore ale înfrânării: unul sensibil, altul duhovnicesc. Cel înfrânat alungă iubirea cea rea cu iubirea cea bună şi stinge focul trupului prin focul Duhului.

Postul învaţă pe toţi oamenii nu numai înfrânarea de la mâncăruri, ci şi înfrânarea de la iubirea de arginţi şi lăcomie. Postul ne învaţă fuga de orice răutate, postul goneşte ispitele, ne îndreptează spre evlavie, este tovarăş nedespărţit al cumpătării şi izvor al înfrânării. Dacă toţi oamenii ar posti, nimic n-ar mai împiedica domnia păcii în  lume; nu s-ar mai făuri arme, n-ar mai fi judecăti, n-ar mai fi tâlhari în codru, nu ar mai fi clevetitori, înşelăciuni, nici furturi. Dacă postul ar conduce viaţa noastră n-ar mai fi necazuri şi nici tristeţe. (Sf. Vasile cel Mare)

Postul este: spor caselor, mama sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, bun tovarăş celor călători şi singur prieten al celor din casă. (Sf. Serafim de Sarov)


Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci lui nu-i trebuie hrană, el este viaţă şi petrecere îngerească. (Sf. Simeon al Tesalonicului)

Lăcomia pântecelui este sămânţa tuturor păcatelor. Dacă Adam nu s-ar fi lăsat biruit de lăcomie, el n-ar fi căzut nici în celelalte. (Sf. Ioan Casian)

(mai mult…)


Începând de astăzi, mă voi apleca cu stăruinţă asupra Filocaliei şi în încercarea de a-i aprofunda cuprinsul cât mai bine, vă voi oferi şi dumneavoastră minunate texte din cuprinsul acesteia spre folos şi întărire duhovnicească. Dar, pentru bun început, o să vă vorbesc în câteva cuvinte despre frumuseţea acestei lucrări binecuvântate şi bineplăcute în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, voi vorbi şi despre importanţa acesteia în viaţa creştinului ortodox pe drumul său către desăvârşire, către lumina cea adevărată a mântuirii.

Filocalia” (gr. „iubirea de frumos”) este titlu dat de sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Grigorie Teologul unei antologii a scrierilor lui Origen.

Mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, o colecţie de texte scrisă înainte de secolul al IX-lea de către mari Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe răsăritene (se referă la viaţa contemplativă şi ascetică), este adunată şi publicată de sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi Macarie din Corint (1731-1805), la Veneţia, în 1872.

Mai apoi, diferite ediţii în alte limbi au apărut – slavonă şi română, în primul rând -, adesea lărgind colecţia iniţială a sfântului Nicodim.

Ediţia slavonă a fost făcută de sfântul Paisie Velicicovski. A circulat mai întâi în manuscrise, apoi a fost tipărită la St-Petersburg, în 1793.

O primă ediţie a Filocaliei româneşti a fost tradusă de ucenicii stareţului Paisie (Velicicovschi) de la Neamţ, şi a circulat în manuscris. În secolul XX, o colecţie „Filocalia” în 12 volume a fost publicată, în traducerea şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, începând cu anul 1946 (primul volum).

(mai mult…)



În primele secole creştine, imediat ce apărea o învăţătură greşită, Sfinţii Părinţi se auto-sesizau (aşa cum zicem noi astăzi) şi se punea în mişcare o adevărată oaste de învăţători, care combăteau punct cu punct ereziile şi arătau lumii adevărul, spre învăţare şi întărire în credinţă.

Oare astăzi chiar nu mai avem părinţi sfinţi şi zeloşi, care să se auto-sesizeze şi să pornească o vastă campanie de combatere a tot mai numeroaselor sminteli apărute şi chiar consolidate în jurul nostru?

Şi de ce, până la urmă,să nu se ajungă chiar la un nou sinod ecumenic, sau măcar panortodox, spre a fi toată Biserica într-un consens?

Să fi fost atât de amăgiţi de falsul ecumenism?

De ce ierarhii noştri, în spirit ecumenic, se roagă împreună cu „pocăiţii” şi „papistaşii” (ceea ce e bine), dar nu îi fac atenţi asupra învăţăturilor lor rătăcite (ceea ce e rău)? Ca să nu îi supere?

Nu cumva diavolul îşi bagă coada în Biserică sub chipul duhului iubirii?

(mai mult…)


Luni, 15 februarie a.c., în toate bisericile ortodoxe a început oficierea slujbei Canonului celui Mare, al Sfântului Andrei Criteanul. Această slujbă, specifică Postului Sfintelor Paşti, a fost săvârşită luni-seară la Catedrala patriarhală din Bucureşti, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul României a rostit un cuvânt de învăţătură în care a explicat semnificaţia postului şi adâncimea ideilor pe care le cuprinde Canonul cel Mare.

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, a răsunat luni-seară în toate bisericile ortodoxe stihul care va răsuna în ritm liniştit, cadenţat, întreagă săptămâna aceasta.

Credincioşi din toate zonele capitalei au umplut în seara zilei de luni Catedrala patriarhală, pentru a participa la Slujba Canonului Mare.

În zi de ajunare, bătrâni, tineri şi chiar copii au urcat Colina Patriarhiei, fiecare cu gândul la rugăciune, la cele necesare pentru a primi în această perioadă de post milostivirea şi mângâirea lui Dumnezeu.

„Am venit ca de fiecare dată la catedrală, pentru a asculta slujba aceasta din Postul Mare, pentru că în aceste cântări şi rugăciuni îmi regăsesc păcatele, neputinţa şi micile slăbiciuni de zi cu zi. Vin cu gândul la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la toţi sfinţii, cu nădejdea că prin aceste rugăciuni vom primi, eu, cei dragi ai mei şi mulţi alţii, pace, linişte şi mângâiere“, ne-a declarat doamna Viorica Stamate.

(mai mult…)


Aş vrea să-nchid biserica în mine,

Sau, dacă nu, măcar să stau în ea,

C-afară răul calcă peste bine

Şi crucea care-o port mi-e tot mai grea

Părintele aş vrea să-mi fie-alături

Şi să mă ţină ca pe-un copil,

Şi toată-nvăţătura lui din ceruri

S-o-mbrac ca pe-o lumină de april.

Cum trec nepăsător pe lâng-un schilav?

Cum sar când mi se cere ajutor?

Păşesc absent, cu suflet gol şi jilav,

Lăsând în urma lacrimi care dor.

(mai mult…)

Pagina următoare »