O cunoştinţă i-a spus lui Socrate:

-Socrate, să-ţi spun ce-am auzit despre unul dintre discipolii tăi?

– Ai supus-o celor trei probe?

– Cum aşa?

– Prima probă: Ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?

– Nu ştiu, doar am auzit…

– Aşadar, doar ai auzit, deci nu ştii sigur dacă este adevărat sau nu.  Cu toate acestea vrei să-mi spui.

– A doua probă: Ceea ce vrei să-mi spui despre discipolul meu este un cuvânt de bine?

– Nu, nu pot spune că e un cuvânt de bine, dimpotrivă…

– Deci, vrei să-mi spui că nu e un cuvânt de bine, deşi nu ești nici sigur că este adevărat?

– A treia probă: Ceea ce vrei să-mi spui despre discipolul meu îmi este de folos?

– Nu chiar…

– Ei bine, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci de ce să-mi mai spui?

Şi astfel Socrate a refuzat să asculte mai departe.

Socrate a trăit într-o vreme când încă se mai punea preţ pe Adevăr. A trăit într-o vreme când oamenii se ruşinau să vorbească de rău pe semenii lor. A trăit într-o vreme când oamenii voiau să audă lucruri de folos şi când oamenii voiau sa facă lumea mai bună.

Astăzi, ce a mai rămas din aceste nobile obiceiuri?

Ce a mai rămas din această nobilă intenţie?