Să fim smeriţi că suntem ortodocşi!

Să fim creştini adevăraţi, smeriţi şi iubitori!

Să ţinem rânduiala în care suntem, cu demnitate, delicateţe şi pace!

La Judecata cea Mare vom fi sigur întrebaţi de ce nu ne-am rugat pentru păstorii şi învăţătorii noştri, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi…

Eu trag nădejde că pentru toţi, şi mici şi mari, Dumnezeu are un plan de îndreptare a calendarului pocăinţei pe care noi o tot întârziem…

Spunea Părintele nostru Sofian că trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. Cu aceste frumuseţi şi puteri ale sufletului mărturisim şi noi ascultarea de Dumnezeu şi dăruirea către semenii noştri.

Smerenia şi dragostea sunt roadele pe care ni le caută Dumnezeu la vremi de cercetare şi încercare… Întru acestea arătăm, de fapt, cât de ortodocşi suntem.

Prin smerenie şi dragoste devenim şi noi ucenici ai Domnului, ne integrăm şi noi în trupul lui Hristos, în comunitatea Bisericii, răspunzând chemărilor Mântuitorului nostru:

”Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3,2)

 

Iubeşte-l pe semenul tău!

Iubirea aproapelui este mijlocul prin care se câştigă dragostea de Dumnezeu

Mântuitorul lumii a rezumat toate poruncile Sale în două porunci principale:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40).

Cu toate că porunca iubirii lui Dumnezeu este cu atât mai mare decât iubirea chipului lui Dumnezeu, care este omul, pe cât Dumnezeu este superior chipului său, porunca iubirii aproapelui serveşte de temelie pentru porunca iubirii lui Dumnezeu. Dacă nu s-a pus fundaţie în zadar se lucrează la construirea clădirii: fără ea, nu se va putea pune niciodată început. Prin iubirea de aproapele noi ajungem la iubirea de Dumnezeu. Pentru un creştin a-L iubi pe Dumnezeu este tot una cu a-L iubi pe Hristos (cf. l Ioan 2, 23), şi a-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe Hristos în aproapele. Iubindu-ne aproapele, în Domnul, adică asa cum Hristos ne-a poruncit, dobândim dragostea de Hristos; ori a-L iubi pe Hristos înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu.

Legătura care uneşte dragostea de Dumnezeu de dragostea de aproapele este formulată într-un mod fericit de către Sfântul Ioan Teologul în prima sa epistolă. După învăţătura lui, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără a-l iubi mai întâi pe fratele tău. Şi iubirea de fratele nostru constă în a împlini faţă de el poruncile Domnului (cf. 2 Ioan l, 6).

 

Dragostea… de Georgios Mantzaridis

Viaţa creştină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăieşte modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ţinerea celei de-a doua mari porunci.

Repetarea păcatului lui Adam în spaţiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător şi cenzor al celorlalţi, care duce la împărţirea lor în buni şi răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioşi să nu judece, ci să ierte.

Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaşte totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalţi, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândeşte harisma sau darul deosebirii şi poate distinge corect cele ale oamenilor. Şi ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deşi îl deosebeşte pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuşi mai rău decât criminalul şi îl iubeşte pe acesta cu durere”.

Oricine îi judecă pe oameni şi îi deosebeşte în buni şi răi, pe unii iubindu-i şi pe ceilalţi nu, nu are iubire desăvârşită.

Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrăţişează pe toţi, fără deosebire. Când ea se mărgineşte la anumiţi aleşi şi îi leapădă pe cei nealeşi, lesne se preface în ură faţă de cei nealeşi şi astfel taie sau fărâmiţează firea omenească.

În privinţa iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmaşi, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea raului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deşi se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar şi energică: „De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinşi îngrămădeşti pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebeşte iubirea creştină de oricare alta şi, prin urmare, ceea ce îl deosebeşte pe creştinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat.

 

Dragostea… de Georgios Mantzaridis

Iubirea faţă de om nu poate fi factorul normativ al iubirii faţă de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevărată faţă de om presupune iubirea faţă de Dumnezeu. Acest fapt este, în special, subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început îşi concentrează efortul în ţinerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă, la o anume măsură a plinătăţii, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leagă de întreaga lume.

Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existenţă din iubirea lui Dumnezeu, se hrăneşte cu ea şi se desăvârşeşte în ea.

Toţi iubesc, fiindcă îşi au obârşia în iubire şi pe aceasta o au înlăuntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămânţal”.

Şi desfrânatul iubeşte desfrâul şi vărsătorul de sânge uciderea şi hoţul furtul şi alţii alte răutăţi. Dar aceştia nu iubesc cum se cuvine, ci greşit. Iubirea adevărată are caracter chenotic.

Cel ce iubeşte cu adevărat se leapădă de sine însuşi şi trăieşte astfel pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Şi trăind astfel nu doar că nu îşi pierde sinele, dar chiar îşi află adevăratul sine. Trăieşte deofiinţimea omenirii şi devine om universal, persoană adevărată.

Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenţei omului şi factor care îl ridică la calitatea de persoană adevărată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtăşirea şi participarea dumnezeirii” (a te împărtăşi de dumnezeire şi a participa la ea). De aceea transcende spaţiul şi timpul şi este păstrată în veşnica prezenţă a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială şi trecătoare. Este legată de prezenţa trupească a oamenilor şi durează cât aceasta. Are însuşirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevărată şi îmbrăţişează întreaga creaţie.

 

Dragostea… de Georgios Mantzaridis

Cea de a doua mare poruncă, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui.

Creştinul este chemat să îşi iubească aproapele „ca pe sine însuşi”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îşi iubească aproapele precum se iubeşte pe el însuşi. Însă, plinătatea iubirii creştine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separaţie între eul său şi aproapele său, ci îşi iubeşte aproapele ca sine al său, căci aproapele este sinele său cel în Hristos.

Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputinţă să se mântuiască dacă nu îşi iubeşte aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima şi, bineînţeles, nici înaintea ei.

Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează şi a doua.

Dar şi dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui.

În esenţă este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărţit lui Dumnezeu şi aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipseşte iubirea de Dumnezeu, lipseşte orice relaţie de iubire.

Iubirea este înnăscută omului şi expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputinţă departe de Dumnezeu.

 

Spovedania omului lãuntric II

Calea care duce la smerenie

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40)

Nu am dragoste pentru aproapele!

Nu am dragoste pentru aproapele, cãci departe de a mã hotãrî, potrivit Evangheliei, sã-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici mãcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu.

Dacã l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtã vreme eu, dupã ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mã întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepãsãtor sau, ceea ce e o vinã şi mai mare, simt parcã o plãcere când aud astfel de istorisiri.

 

Dragostea… de Georgios Mantzaridis

Dragostea către Dumnezeu şi către aproapele rezumă Legea şi Prorocii Vechiului Testament.

Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mântuitorul a răspuns:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci atârnă toată legea şi proorocii”.

Dumnezeu este iubire

Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu şi constituie împlinirea şi valorificarea ontologică a credinţei şi a nădejdii. Însă iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînţeles omului. Este de o altă natură şi nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ţine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simţit omului.

Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl sileşte să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertăţii. Omul îl poate iubi, dar îl poate şi urî pe Dumnezeu. Dar şi cel ce îl urăşte pe Dumnezeu dovedeşte de fapt o iubire bolnavă faţă de El, căci Îi recunoaşte existenţa şi legătura lui cu El. De aceea, acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.

Dumnezeu doreşte omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în fiinţa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi şi mari porunci nu se înfăptuieşte prin manifestari sau jertfe parţiale ale omului, ci prin desăvârşită şi integrală dăruire de sine.

Omul este chemat sa Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuşi? Cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simţite trupeşte şi este robită patimilor? De aceea, ţinerea acestei dintâi şi mari porunci necesită adunarea omului în sine însuşi şi întoarcerea minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în inima lui.