O povestioară simbolică[1]

Un om stă prins într-o groapă adâncă și întunecoasă.

Și iata că vin Confucius și Lao-Tse (primii învățători și întemeitori de religii) și îi strigă aceluia:  „De ai fi ascultat învățăturile noastre, n-ai fi căzut acolo!” Și merg mai departe.

Apoi vine Buda la el și îi recomandă: „Închide ochii și mediteaza, astfel, vei vedea că totul nu este decât o iluzie și îndată îți va merge mai bine”. Și merge și el mai departe.

Vine și Mohamed și strigă: „Kismet! Alah te-a predestinat să rămâi acolo. Ține-ți gura!” Și-și vede și el de cale.

În sfârșit, vine și Hristos și-i aude tânguirea! Inima Sa e plină de milă, El îi întinde omului mâna și îl scoate din groapă din nou la lumină. După care, împreună, pleacă mai departe…

(mai mult…)


Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. […] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(mai mult…)


Cea mai frumoasă rugăciune pe care o poate face un om, un creştin este să dea viaţă unui copil, să fie împreună creator cu Dumnezeu. Prin aceasta, fiinţa umană se înalţă către Creatorul său şi păşeşte prima treaptă spre desavârşire.

Cuvintele lui Hristos ” Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor, (Matei 19,14) este o poruncă pentru noi toţi sau numai un îndemn?

(mai mult…)


Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 11,4)

Bolile, necazurile, suferinţele pot fi întâlnite la fiecare pas. Nu există om care să poată să le evite. Dar deşi suferinţa este, în esenţă, un lucru obişnuit, poartă în ea şi o latură tainică. Din ce în ce mai mult omul în suferinţă îşi pune întrebarea:

„De ce?”

Răspunsul deplin nu-l va obţine probabil, decât dincolo de mormânt. Într-o anumită măsură ne este dat să cunoaştem însă şi aici, pe pământ, scopul şi rostul încercărilor la care suntem supuşi.

Pentru a înţelege acest scop trebuie să nu uităm că suferinţa noastră nu este ceva care ne priveşte numai pe noi şi că efectele ei se fac simţite mult mai departe.

„Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

(mai mult…)


Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au nădejde. (I Tesaloniceni 4,13)

Domnul este Izvorul alinării amărăciunilor, pentru că El este atotputernic. El a făcut lumea: a Lui Dumnezeiască Pronie cârmuieşte această lume. Toată viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos cel întrupat pe pământ este plină de minuni, cum numai Atotputernicul Dumnezeu putea să le săvârşească. Prin El s-au vindecat bolnavii, s-au izgonit demonii, orbii au văzut, morţii au înviat.

Domnul nostru este în stare să izvorască mângâieri inimilor chinuite nu numai pentru că este atotputernic. Doar El, Dumnezeul nostru, este «iubirea» (1 Ioan 4,8). Citind Sfânta Evanghelie, ne minunăm cu toţii de Iubirea cea întrupată: mâinile lui Hristos desmiardă capetele copiilor, dumnezeiasca inimă iartă pe desfrânatele pocăite, dumnezeiasca iubire atrage la sine pe vameşii cei păcătoşi.

Domnul nostru este Izvorul cel plin de tămăduiri şi de mângâieri al harului.

În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui Dumnezeu?

Cum ar putea să ne tămăduiască rănile?

(mai mult…)


Copii odihnesc şi refac omul!

Copii rezumă gingăşia şi frumuseţea, puritatea şi nevinovăţia, şi credinţa!

Copii sunt o refacere a omului!

Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaida unde abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de “milostivirea” satanei, când a precizat curajul în riscurile mântuirii, când, iată, altă surpriză, o micime omenească.

În drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau şi se întrebau, care e mai mare între ei? Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie?

Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut, semn că au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă, a celor omeneşti.

După aâtea şi de la atâţia, şi de la toţi, Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând, i-a chemat! Şi de câte ori i-a chemat…, şi le-a zis: “De voieşte cineva să fie întâiul, acesta să fie cel mai de pe urmă la toţi şi sluga tuturor” (Marcu 9,35).

Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit!

(mai mult…)


Preasfântă Treime, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, precum şi noi, urmaşii lor, ne închinăm Ţie şi cu smerenie Te rugăm luminează cugetarea noastră pentru a Te mărturisi pururea, curăţă inima noastră de toată întinăciunea şi sădeşte în ea dragostea pentru Hristos, Fiul Tău, şi pentru aproapele.

Dă-ne putere sa lucrăm poruncile Tale spre mântuirea noastră. Amin.

Aşa se prezintă aceasta frumoasă rugăciune atunci când ea este spusă prin mijlocirea cuvintelor articulate. Dar rugăciunea poate fi spusă şi altfel, prin limbajul semnelor. Nu numai că nu se schimbă nimic, dar, prin limbajul semnelor, rugăciunea este mai intuitivă, mai expresivă, mai emoţionantă.

V-aţi întrebat vreodată cum se roagă surdo-muţii?

(mai mult…)