Sfântul Apostol Pavel zice că de la copii putem lua numai nerăutatea şi nevinovăţia lor, dar nu şi înţelegerea lor pruncească.

„Fraţilor, spune el, nu fiţi copii cu mintea. Adica fiţi copii cu nerăutatea. La minte, însă fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14,20).

De la prunci putem lua pildă smerenia, după cum a zis Domnul: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru Împărăţia cerurilor” (Matei 18,4). Iar dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge să fie desăvârşit cu mintea şi înţelegerea şi să aibă nerăutatea, smerenia şi curăţia pruncilor, acesta cu adevărat a ajuns la culmea nepătimirii şi poate să fie pildă de urmat pe calea mântuirii.

Se ştie că cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului nostru sunt copiii şi tinerii, fiii noştri sufleteşti. Cine poartă această vină pentru căderea şi slăbirea lor spirituală? Ce ar trebui să facem pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună?

Cea mai mare răspundere pentru catehizarea şi povăţuirea copiilor, a tinerilor şi a fiilor noştri sufleteşti o poartă părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.

Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor sunt acestea :

  • A-i iubi (Tit 2,4);
  • A-i învăţa Legea lui Dumnezeu (Exod 12,26-27), adică dreapta credinţa şi faptele bune;
  • A-i învăţa frica lui Dumnezeu (Facere 18,19; Deuteronom);
  • A le povesti lucrurile cele minunate ale lui Dumnezeu (Exod 10,2;13,14);
  • A le povesti judecăţile lui Dumnezeu (Ioil 1,3);
  • A-i învăţa cu ascultarea şi supunerea (Pilde 4,3-4);
  • A-i conduce spre tot lucrul bun (I Timotei 3,4);
  • A-i deprinde de mici cu rugăciunea, ascultarea de Biserică, smerenia, viaţa curată;
  • A-i mustra când greşesc (I Regi 2,23);
  • A-i îndrepta şi a-i pedepsi (Deuteronom 8, 5; Pilde 3,12;13,24);
  • A nu-i întărâta (Efeseni 6, 4; Coloseni 3,21);
  • A se ruga lui Dumnezeu pentru binele lor spiritual şi material (Facere 17,18; I Paralipomena 29,18);
  • A-i compătimi, adica a plânge cu ei (Psalm 102,13), când sunt în suferinţă şi a nu-i sminti;
  • A le da pildă bună cu viaţa lor (IV Rcgi 14,3; 15,3; II Paralipomena 34,2).

Acestea şi altele de acest fel sunt datoriile părintilor trupeşti faţă de fiii lor. Dar şi părinţii duhovniceşti, ca: arhiereii, stareţii de mănăstiri şi schituri, preoţii de la parohii, dascălii Bisericii, naşii de botez, de cununie şi de călugărie şi toţi care au fii sufleteşti sub a lor ascultare, au mare grijă şi mare răspundere pentru formarea şi creşterea duhovnicească a fiilor lor sufleteşti, spre slava lui Dumnezeu, ştiind că un singur suflet este mai scump decât toată lumea, precum a zis Domnul (Matei 16,26; Marcu 8,36-37; Luca 9,25).

Nepăsarea şi negrija păstorilor duhovniceşti şi trupeşti pentru creşterea şi îndreptarea fiilor lor sufleteşti le pedepseşte aspru Domnul Dumnezeu şi în veacul de acum şi în cel viitor, cum citim în Sfânta Scriptură!

Cum sa-i ajutăm pe copii?

Vom putea ajuta spre mântuire pe fiii noştri trupeşti şi sufleteşti numai dacă noi şi părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti ne vom face datoria după cele arătate mai sus. Dar mai ales dacă le vom da pildă, nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi cu trăirea, după învăţătura Sfinţilor Părinţi care zic: „Taci tu, să vorbească lucrurile tale”!

Sfântul Isaac Sirul zice: „Mustră şi învaţă pe alţii, nu numai prin cuvânt, ci prin puterea lucrării tale”! Tot el, arătând că pilda vieţii zideşte şi foloseşte pe alţii mai mult decât cuvântul cel frumos şi meşteşugit, zice: „Altul este cuvântul din lucrare (experienţă) şi altul este cuvântul cel frumos şi fără de iscusinţa lucrării. Cuvântul din lucrare este cămara nădejdii, iar înţelepciunea cea nelucrătoare este amanet al ruşinii” (Filocalia vol.X, Cuvântul 1).

Am însemnat aici aceste cuvinte ca să arăt că cea mai mare şi mai puternică învăţătură dată copiilor şi fiilor noştri duhovniceşti nu este numai vorba, ci pilda vieţii prin lucrare. Că toţi ne grăbim la învăţat, dar fericit este în viaţă cel ce tace şi face.

Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur zice:

„Cuvântul de multe ori tare strigând pe mulţi i-a supărat, iar fapta bună cea lucrătoare şi tăcând pe toţi îi foloseşte… De aceea, fraţii mei, dacă ne-ar ajuta mila lui Dumnezeu, măcar cu vârful degetului să ne atingem de cele ce învăţăm pe alţii prin cuvânt. Însă dacă vorbim altora din lucrare, atunci cuvintele noastre au putere, ridică pe mulţi din păcate prin pocăinţă, şi-i fac fii ai lui Dumnezeu după har. De aceea sunt atâtea drame şi copii răi, neascultători în familiile noastre, pentru că cei dintâi care smintesc pe copii sunt, chiar părinţii. Sau dacă îi învaţă cu cuvântul, îi ucid cu viaţa lor rea, mai ales cu beţia, desfrâul, necredinţa, cearta, lipsa de la biserică şi hulirea lui Dumnezeu. Copiii şi fiii noştri sufleteşti trebuie să ne vadă totdeauna blânzi la cuvânt; smeriţi în comportare, milostivi la inimă, nelipsiţi de la biserică, legaţi mai mult de Dumnezeu decât de cele pământeşti şi înfrânaţi de la toate cele rele. Dar mai presus de toate să ne vadă că trăim cu toţii în dragoste, care este cununa tuturor faptelor bune.

Cine iubeşte din inimă pe oameni, acela are pe Hristos în inimă!

Iar cuvântul care iese din inimă, pătrunde în inimile tuturor!

De vom face aşa, vom fi ca o lumină în sfeşnic şi vom fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu mulţi şi buni fii sufleteşti pe pământ, iar în cer cu viaţa veşnică.”

Sursa:

1. Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură

2. Filocalia. Vol. X

3. Parohia cu hramul “Sfântul Vasile” – Buzău