Părintele Rafail Noica afirmă despre pocăință că reprezintă acel act ființial prin care firea animalică a omului se transfigurează în mod desăvârșit în firea lui Dumnezeu. Aceasta, reprezintă călătoria existențială  a omului spre restaurarea chipului său cel dintâi, spre restabilirea asemănării cu Dumnezeu. Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu o redobândim numai prin pocăinţă, prin lucrarea harului care „poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu”[1].

Pocăința este Însuși Dumnezeu, Cel fără de păcat, Care se pocăiește prin smerenia Sa pentru fiecare om în parte, oferind modelul de urmat pe drumul către „asemănarea cu Dumnezeu”. „Dumnezeu se căiește pentru răutățile omului”, căci ,,pocăința adevărată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu”[2].

(mai mult…)


Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru Care nu voiește moartea păcătosului, ci ca acesta „să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

Prin cuvintele proorocului, atât de frumoase și mângâietoare de suflet pentru fiecare om, nu numai că ni se arată mila nesfârșită a lui Dumnezeu, ci ni se descoperă și marele adevăr despre viața păcătoasă trăită departe de voința divină: moartea sufletului și lipsirea de viața cea adevărată.

Mântuitorul Hristos îşi începe Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu în lume prin chemarea la pocăinţă: „pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17), deoarece ea deschide uşa în Împărăţia cerurilor.

Pocăinţa ocupă un loc primordial în întreaga viaţă a omului deoarece creştinul este chemat să lucreze pocăinţa nu numai o singură dată, ci neîncetat. Pocăința semnifică mai mult decât o atitudine morală, decât un simplu act moral, căci primim „Duhul vecinic”[1] al dumnezeirii.

(mai mult…)


Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. […] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

(mai mult…)


Noi vedem că mulţi dintre păcătoşii care au dus o pocăinţă, au atins desăvârşirea creştină în gradul cel mai înalt. Ei au restabilit într-înşii darul Botezului nu numai în gradul în care se dă, ci şi în gradul în care el se dezvoltă mai târziu, din vieţuirea potrivit cu poruncile Evangheliei. Dobândind şi recâştigându-şi libertatea duhovnicească, ei nu se opreau la aceasta, nu se mulţumeau cu atât, căci ei nu încetau să se pocăiască şi să plângă; lucru prin care li s-a întors libertatea. Neputinţa cunoscută bine de ei prin experienţa şi buna folosinţă a omului, posibilitatea lui de a se schimba repede, îi deştepta mereu spre lacrimi.

„Nu te lăuda cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce” (Pilde 27,1 )

(mai mult…)


„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3,2)

Ca un Doctor milostiv, Dumne­zeu ne-a dăruit nouă, păcăto­şilor, care bolim de nenumărate pa­timi, doctoria duhovnicească a pocă­inţei, ca să trăim prin ea.

Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumi­nă.

Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a pli­nit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatu­lui.

Pocăinţa ne deschide cerul, ne duce în Rai!

(mai mult…)


Celor neputincioşi li se potriveşte să fie călăuziţi cu încetul spre lucrările pocăinţei

Un frate care căzuse în ispită, adică în păcat, de necaz a lepădat canonul călugăresc. Apoi, venind să pună din nou început, era împiedicat de întristare, zicându-şi în sine: „Când mă voi mai afla pe mine însumi, aşa cum eram odată?” Şi, pierzându-şi curajul, nu avea tăria să înceapă lucrarea călugărească. A mers, deci la un Bătrân şi i-a povestit câte i se întâmplau. Iar Bătrânul, auzind despre necazul său, i-a spus o astfel de pildă:

(mai mult…)


Prin cele ce ai pierdut binele, prin aceasta dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

Un frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta:

” Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar sufletul meu împietrit să capete frică”.

Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi:

„Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu ma trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

(mai mult…)