Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 11,4)

Bolile, necazurile, suferinţele pot fi întâlnite la fiecare pas. Nu există om care să poată să le evite. Dar deşi suferinţa este, în esenţă, un lucru obişnuit, poartă în ea şi o latură tainică. Din ce în ce mai mult omul în suferinţă îşi pune întrebarea:

„De ce?”

Răspunsul deplin nu-l va obţine probabil, decât dincolo de mormânt. Într-o anumită măsură ne este dat să cunoaştem însă şi aici, pe pământ, scopul şi rostul încercărilor la care suntem supuşi.

Pentru a înţelege acest scop trebuie să nu uităm că suferinţa noastră nu este ceva care ne priveşte numai pe noi şi că efectele ei se fac simţite mult mai departe.

„Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ceea ce spun îşi găseşte confirmare în istoria bolii, morţii şi învierii lui Lazăr. Minunea pe care a săvârşit-o Mântuitorul în Betania a avut patru momente şi patru semnificaţii distincte.

Ea a devenit necesară pentru Mântuitorul însuşi „ca prin ea [prin acea boală] să se slăvească Fiul lui Dumnezeu”. Ea a fost necesară şi pentru Apostoli: „Mă bucur pentru voi că Eu nu am fost acolo pentru ca voi să credeţi” (Ioan 11, 15).

Mântuitorul ştia ce impresie puternică va produce această minune asupra Apostolilor, de aceea a şi spus: „Mă bucur”. Fireşte că cel mai mult erau implicate în acest eveniment surorile lui Lazăr, iar atunci când fratele iubit, care fusese plâns ca un mort, s-a aflat din nou lângă ele, au căpătat încredere în Dumnezeul lui Iisus Hristos. Ele au fost cele dintâi care au aflat ce poate să însemne Hristos pentru toţi cei ce cred cu adevărat în El.

În sfârşit, această tristă întâmplare, urmată de o minune, le-a fost necesară iudeilor înşişi. Să ne amintim cuvintele Mântuitorului: „Părinte, mulţumescu-Ţi că M-ai ascultat. Eu ştiam că Tu întotdeauna Mă asculţi, dar de dragul mulţimii care stă-mprejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Marea durere care le-a lovit pe surorile lui Lazăr trebuia să producă efecte binefăcătoare asupra poporului adunat atunci în Betania.

Semnificaţia încercărilor care vin asupra noastră ni se dezvăluie aici într-un chip de o noutate absolută, într-o lumină în care nu eram poate obişnuiţi să vedem suferinţa. Şi în zilele noastre necazurile, încercările de tot felul au acelaşi scop: mântuirea sufletului.

Fiecare încercare este un mod prin care Dumnezeu le arată oamenilor cât de puternic şi de mântuitor este harul Său.

Curaj, fraţilor!

Fiţi plini de bărbăţie!

Fiţi puternici în nădejde!

Învăţaţi-vă să vă „mândriţi cu suferinţele”, fiindcă „lucrarea răbdării trebuie să fie desăvârşită, ca să fiţi pe deplin desăvârşiţi şi fără nicio meteahnă”.

Sursa:

[1] Sfânta Scriptură. Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2001

[2] Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. Editura Sophia, 2008