Să nu vă întristaţi precum ceilalţi care nu au nădejde. (I Tesaloniceni 4,13)

Domnul este Izvorul alinării amărăciunilor, pentru că El este atotputernic. El a făcut lumea: a Lui Dumnezeiască Pronie cârmuieşte această lume. Toată viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos cel întrupat pe pământ este plină de minuni, cum numai Atotputernicul Dumnezeu putea să le săvârşească. Prin El s-au vindecat bolnavii, s-au izgonit demonii, orbii au văzut, morţii au înviat.

Domnul nostru este în stare să izvorască mângâieri inimilor chinuite nu numai pentru că este atotputernic. Doar El, Dumnezeul nostru, este «iubirea» (1 Ioan 4,8). Citind Sfânta Evanghelie, ne minunăm cu toţii de Iubirea cea întrupată: mâinile lui Hristos desmiardă capetele copiilor, dumnezeiasca inimă iartă pe desfrânatele pocăite, dumnezeiasca iubire atrage la sine pe vameşii cei păcătoşi.

Domnul nostru este Izvorul cel plin de tămăduiri şi de mângâieri al harului.

În ce chip ne poate aduce mângâiere cuvântul lui Dumnezeu?

Cum ar putea să ne tămăduiască rănile?

De bună seamă că în altfel decât ne-ar putea mângâia cuvintele omeneşti!

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne propune nicio distracţie, nu ne ţine departe de necazuri, nu ne oblojeşte rănile aducând peste ele uitarea. Nu! Mântuitorul nu ne dă poruncă să ne uităm suferinţele. Ne dă însă îngăduinţa de a plânge. El Însuşi a lăcrimat la mormântul lui Lazăr. Dar nu ne îngăduie să ne întristăm, ca unii cărora nu le-a rămas nicio speranţă. Tocmai această speranţă este El, Mântuitorul, Care ne-a fost trimis nouă de sus, pentru a ne face să ne îndepărtăm de cele pământeşti şi să ne îndreptăm privirea spre Domnul, acolo unde este comoara noastră şi unde trebuie să căutăm mângâiere şi bucurie.

Prietenii noştri care s-au mutat într-o lume mai bună nu se vor mai întoarce niciodată la noi, nu ne va mai fi dat să le vedem chipul drag aici pe pământ, să le auzim glasul, dar ştim că încheierea unei vieţi aici pe pământ nu înseamnă sfârşitul. Moartea nu  este decât o trecere la o viaţă desăvârşită şi în aceasta ne găsim mângâiere şi nădejde. Deşi ei nu se vor mai întoarce la noi, vom merge noi la ei, atunci când Domnul ne va chema la Sine. Avem de străbătut un drum lung, suntem chemaţi să ne ducem truda până la capăt, încă nu ne-am învrednicit de marea linişte, i-am mai rămas datori Domnului cu câte ceva. Suntem obligaţi să ne îndeplinim menirea ce ni s-a dat aici, pe pământ. De-abia după aceea vom putea să ne bucurăm în ceruri de fericita sărbătoare care nu va avea sfârşit.

Să ne acceptăm cu bucurie povara, să ne-o ducem conştiincios până la capăt, chiar şi cu preţul lacrimilor şi al unui chin istovitor: „Cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă înainte” (Evrei 12,1), să aşteptăm cu răbdare chemarea pe care Dumnezeu ne-o va face la patria cea veşnică.

Ce fericire va fi atunci, când ne vom afla în lumina iubirii Sale şi vom fi mereu împreuna cu Domnul!

Voi, fraţilor, cei ce suferiţi acum, chiar nu găsiţi alinarea în această nădejde vie?

Lacrimile să vă împăienjenească ochii într-o asemenea măsură, încât să nu mai fiţi în stare să vedeţi această luminoasă zare?

Mergeţi la El şi veţi găsi mângâiere şi pace!

Cunoscându-vă slăbiciunea vă va linişti cu privirea Lui iubitoare. Braţele Sale rămân mereu deschise înaintea voastră, grabiţi-vă să vă apropiaţi de ele şi veţi găsi apărare de toate strâmtorările şi de toată frica.

Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeul mângâierilor care vă cheamă la El şi care este gata să reverse asupra voastră, a nevrednicilor şi neputincioşilor, pacea şi bucuria, al căror Izvor este.

Primiţi cu smerenie şi dragoste crucea care v-a fost dată, purtaţi-o cu răbdare!

Nu mai este mult până la fericita clipă când Mântuitorul vă va chema la linişte, acolo unde nu vor mai fi nici lacrimi, nici boală, nici suspinare.

Sursa:

[1] Sfânta Scriptură. Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2001

[2] Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. Editura Sophia, 2008