„Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3;16)

Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc în necazuri şi amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu minte a sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură:

„Că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va să fie” (Evrei 13; 14).

Aşadar, casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori în rai, ori în iad.

Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin:

„Cugetă că eşti călător în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”!

Unde se va duce sufletul tău după moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie? Cade într-acolo unde se înclină.

Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul diavolului?

Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi. Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare”: „Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” cum spune Sfântul Antonie cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate si convertită de cuvintele: totdeauna si niciodată, iar un episcop a dus o viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În acest moment stau la poarta veşniciei”. Mulţi s-au ferit de rele şi păcate gândindu-se cât mai des la „VEŞNICIE”.

Veşnicia lui Dumnezeu

În faţa casei parohiale este o bancă, pe care iese părintele când are timp liber. Acolo stă de vorbă cu trecătorii din parohie. Pe unul întreabă una, pe altul îl sfătuieşte după caz.

Într-o duminică după masă, a venit un vecin şi a intrat în vorbă cu sfinţia sa:

-Vai, părinte, cum trece vremea! Pare că ieri eram copil şi acum sunt om bătrân…

-Da, dragă, omul are viaţă mărginită. Numai Dumnezeu este veşnic! La El nu se află început şi sfârşit…

-Cum se înţelege, părinte, veşnicia lui Dumnezeu?

-Ca să mă înţelegi mai bine, pot să-ţi dau un exemplu: Gândeşte-te că ar fi un munte mare cât un continent. La muntele acela ar veni un corb să-şi tocească ciocul o dată pe an. Ar trebui să vină corbul de atâtea ori, încât să tocească muntele. Şi vremea aceea este numai o fărâmă de veşnicie!

-Am înţeles, părinte! Exemplul sfinţiei tale m-a făcut să-mi dau seama despre veşnicia lui Dumnezeu.

Cei ce învaţă teologia spun că eternitatea este o însuşire a lui Dumnezeu.

Viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie!

Sursa: Istorioare morale pentru toate vârstele