Hristos a Înviat!

După ce am trăit zilele unice ale Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos, cunoscându-L pe Dumnezeu „față către față” prin împărtășirea noastră cu harul dumnezeiesc oferit de sfintele slujbe, după ce ne-am minunat de sfânta Sa biruință asupra morții din noaptea Învierii, prin pogorârea luminii divine și pregustarea Împărăției Cerurilor din potirul Sfintei Cuminecături, ne-am transformat din oameni trupești în hristofori, spre slava lui Dumnezeu.

Drept aceea, săvârșind cele patruzeci de zile ale postului, întorcându-ne la noi înșine, pe calea pocăinței și a smereniei, am lepădat sarcina postului, dar să nu ne lepădăm de rostul său duhovnicesc. „Căci este cu neputință și a lepăda sarcina postului, și a secera rodul postului. A trecut osteneala nevoințelor, dar n-a trecut sârguința isprăvilor. S-a dus postul, dar rămâne cucernicia. […] Nici postul nu s-a dus! A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Să ne îndepărtăm deci, cu postul nostru sufletesc, de la răutate, să ne înfrânăm de la poftirea lucrurilor străine, să fugim de câștigurile nemeritate și nedrepte, să ne răstignim patimile si poftele pentru a învia alături de  Hristos.

Postul nu reprezintă sfințenia realizată, ci este doar unealta prin care o putem dobândi. Postul, alături de rugăciune, este arma noastră împotriva uneltirilor diavolului și a tuturor ispitelor. Postul a fost necesar în rai (înfrânarea de a consuma din Pomul cunoștiinței binelui și a răului) și cu atât mai mult, este necesar în afară de rai, căci dacă un medicament este util înainte de rană, cu atât mai mult este util după rană (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Postul ocrotește orice virtute. Este începutul luptei spirituale, cununa celor cumpătaţi, frumuseţea fecioriei şi sfinţeniei, strălucirea cuminţeniei, începutul vieţii creştine, mama rugăciunii, izvorul cuminţeniei. El învaţă linişte şi este înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte. (Sfântul Isaac Sirul)

„Postul este doctorul sufletelor noastre. Îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească de toate lipsurile vieţii sale”

Cât de frumos grăiește Sfântul Simeon Noul Teolog despre valoarea incomensurabilă și de netăgăduit a postului creștin. Cât adevăr este cuprins în această sfântă cugetare patristică. Postul este doctorul ce ne tămăduiește trupul prin înfrânarea de la cele lumești și ne înalță sufletul prin dezlegare din robia patimilor duhovnicești. Postul nostru trebuie să ne fie un exercițiu neîncetat de stăpânire asupra pornirilor pătimașe.

Despre înfrânarea pântecelui, zis-a un sfânt bătrân: „fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica curviei, iar postul şi înfrânarea sunt bogăţia sufletului; deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi de lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor. Se cade a știi că trebuie mai mult să ne împărtășim cu hrana cea dumnezeiască şi cu învăţăturile sfinţilor părinţi. Drept aceea, nu numai trupul să ni-l îmbuibăm şi de suflet să uităm, ci duhovniceşte să ne purtăm de grijă, prăznuind întru veselie veșnică.

Postul duhovnicesc pentru a fi împlinit, este necesar ca omul să-şi păzească mintea de gîndurile care o spurcă şi o răspândesc la cele deşarte şi trecătoare. Precum trupul are lumea lucrurilor, aşa şi mintea are lumea duhurilor şi a gîndurilor; şi după cum trupul poate desfrâna sau face alt fel de păcat prin lucruri, tot astfel şi mintea desfrânează sau face alte păcate prin gînduri (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).

Pentru aceasta, fraților, să ne hrănim cu milostenie și să ne plecăm genunchii în smerită rugăciune, să ne purificăm de zburdările necuratelor pofte, să ne sârguim în isprăvi, să ne închinăm și să-I mulţumim lui Dumnezeu pururea, cu osârdie şi din toată inima, rugându-ne să ne învrednicească a gusta din infinita Sa răbdare.

„Postirea este darul cel mai de preţ a lui Dumnezeu, porunca cea mai veche, care s-a păstrat ca moştenire părintească şi a ajuns până în zilele noastre. Aşadar, primiţi-o cu bucurie, cei săraci ca pe tovarăşul vostru, cei ce slujiţi ca pe odihna voastră, cei bogaţi ca pe cea care vă salvează de primejdia îndestulării, şi dă gust tuturor celor pe care desfătarea continuuă le lipseşte de gust.”

(Sfântul Vasile cel Mare)