Creştinul ortodox ştie că viaţa sa este o luptă permanentă pentru îndumnezeire.

Viaţa sa este un itinerariu spiritual în care trebuie să înveţe pentru a deveni mai bun pe zi ce trece, prin a se îmbunătăţii sufleteşte după cum ne povăţuieşte Părintele Arhim. Teofil Părăian în cartea „Cum putem deveni mai buni”, volum apărut la Editura Agaton, Făgăraş, 2007.

Bunătatea nu este numai o virtute esenţială a creştinului ortodox, ci şi o stare în care el ar trebui să dăinuie permanent: „E o valoare să fii inteligent, e o valoare să fii realizat, să ai o înfăţişare frumoasă, să ai o situaţie bună. E o valoare să fii conducător de oameni. Sunt multe valori în lumea aceasta, dar de măsura bunătăţii nu există nimic !”.

Bunătatea devine o constantă a trăitorului autentic în Hristos în momentul în care el duce o viaţă corespunzătoare eticii şi moralei religioase, împlinind legea Lui Dumnezeu : „Creştinismul e cu Cruce, cu efort, cu osteneală, cu strădanie de depăşire de sine, şi atunci oamenii aceştia ar trebui să se gândească cum «să împlinim dreptatea»”.

Dreptatea se naşte din cercetarea cugetului, a sinelui, fiind o consecinţă a pocăinţei care înseamnă, în primul rând, „părăsirea păcatului”, „grija de a ne face rânduială în minte”.

Bunătatea este şi o stare de veghe necontenită, o manifestare a dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele : „Eşti dator cu iubire, trebuie să înmulţeşti iubirea”.


A deveni mai buni, iată talantul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat pentru a-l înmulţi. Iar roadele acestui talant sunt: în primul rând, dobândirea roadelor Duhului Sfânt : dragostea, răbdarea, nădejdea, credinţa, blândeţea, înfrânarea patimilor, dreptatea, înţelepciunea etc., „fiindcă împotriva unora ca acestea nu este lege” (Galateni), apoi să „simţim că Cerul merge împreună cu noi”, adică să ajungem la a fi „oameni ai bucuriei”, rugându-ne unii pentru alţii, lucrând credinţa şi fugind de pătimirea care îndepărtează de Dumnezeu. Citind acest îndreptar spiritual, care nu poate să nu trezească fie şi o conştiinţă adormită de păcat, suntem înduioşaţi şi simţim dragostea nemăsurată a Părintelui pentru semeni, blândeţea sa devenind un toiag de sprijin mai ales pentru tinerii care ar trebui să ştie că „cea mai aleasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează”, cu alte cuvinte, fugind de desfrânare şi excese, urmând calea desăvârşirii, fiindcă „ce faci te şi face”.

Fiecare dintre noi trebuie să cunoască şi să pună în practică o disciplină care angajează spre dobândirea vieţii veşnice şi încredinţarea în puterea rugăciunii, această „convorbire” cu Dumnezeu, această candelă veşnic aprinsă, „judecată şi judecătorie şi scaunul judecătorului înaintea judecăţii de apoi” (Sfântul Ioan Scărarul).

Nu putem deveni mai buni dacă nu avem o viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească e o stare interioară permanentă, dar e şi un exerciţiu care antrenează fiinţa umană trup şi suflet în dobândirea mântuirii, participând la slujbele bisericeşti, postind, rugându-ne cât mai des şi cugetând neîntrerupt la Dumnezeu. Iată ce frumos expune Părintele Arsenie Boca îndreptarul de vieţuire al trăitorului autentic în Hristos : „Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Iisus Hristos ne încurajează în fiecare clipă amintindu-ne că Tatăl „răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei, 5, 45). La rândul Său, Hristos S-a răstignit spre mântuirea lumii întregi.

De ce dovezi mai avem nevoie pentru a ne convinge că scopul vieţii noastre pe pământ e acela de a fi buni unii cu alţii, a ne sprijini reciproc, a ne iubi şi a ne ruga unii pentru alţii ?

Bunătatea înseamnă abstinenţă de la egoism, egolatrism, invidie, răutate, răsplătind răul nu cu rău, ci cu bine, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, rugându-ne pentru toţi, mai ales pentru aşa-zişii duşmani, fiindcă de multe ori simţim că cineva are ceva împotriva noastră, dar în realitate noi nu rezistăm ispitelor, şi noi suntem porniţi împotriva celorlalţi. Iar dacă într-adevăr avem duşmani, atunci să ne rugăm pentru ei aşa cum Însuşi Mântuitorul, Păstorul Cel Bun, S-a rugat pentru cei care L-au răstignit.

Cartea scrisă de Părintele Teofil Părăian este un veritabil „ghid spiritual” ce vizează mântuirea creştinului, „înduhovnicirea” omului contemporan care pare să fi uitat că binele a fost şi trebuie să rămână sâmburele existenţei. Numai practicând bunătatea putem accede la sfinţenie, la părtăşia cu cele veşnice : „Numai cel nepătimaş, numai cel dezrobit de patimi, numai acela este iubitor după poruncă, îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât orice şi pe aproapele ca pe sine însuşi”.

Bunătatea a fost acea stare naturală primordială pe care am pătat-o prin păcatul neascultării. La bunătate nu se ajunge uşor, e drept, mai ales într-o societate viciată de păcat, în care „copiii noştri sunt mânia, invidia, clevetirea, răutatea, duşmănia, certurile, injuriile, ipocrizia, ura, dragostea de propria purtare” (Ioan Scărarul, Scara, XXII), însă dacă am purcede pe drumul smereniei şi al „duhului umilit”, am dobândi şi roadele bunătăţii.

La reflecţiile pe tema bunătăţii, la trăirile interioare să adăugăm, aşa cum ne îndeamnă iubitor Părintele Teofil Părăian, faptele şi comportamentul nostru, fiindcă, în timp ce noi urcăm prin bunătate, Dumnezeu coboară la noi şi revarsă asupra noastră din preaplinul Bunătăţii Sale : ”De unele ne lepădăm iar pe altele le dobândim, pe unele le aruncăm, pentru ca pe altele să le câştigăm’’ (N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos).

Bunătatea uneşte, asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu. Cu dragoste şi nemăsurată bunătate, Părintele Teofil ne povăţuieşte pe drumul desăvârşirii noastre spirituale, viaţa devenind o „scară” a fericirii care „se antrenează pe credinţa în Dumnezeu”. Şi această „scară”, în viziunea Fericitului Părinte, cuprinde cinci trepte : omul credincios (Teopist), omul slujitor Lui Dumnezeu (Teodul), omul cunoscător de Dumnezeu (Teognost), omul iubitor de Dumnezeu (Teofil), şi, în plenitudinea desăvârşirii, omul fericit (Macarie).

Să luăm aşadar aminte la drumul pe care ne aflăm. În credinţă nu există cale de mijloc. Omul contemporan pare să dăinuie într-o stare de autoiluzionare, încercând să slujească şi Lui Dumnezeu, şi lumii acesteia în tot ce are ea mai degradant şi mai corupător pentru suflet.

Bunătatea înseamnă să suferi alături de semenul tău, nu să te bucuri de necazul lui, să-i dai un sfat, nu să cleveteşti pe seama lui, să te rogi pentru duşmani, să fii în stare să te jertfeşti în numele credinţei. Numai astfel putem vedea cum răsare un cer nou în viaţa noastră, că furtuna existenţială se preface în bucurie ancestrală, după cum, înduioşător, transfigurează Zorica Laţcu în poezia Cer nou : „Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput/ Şi sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut./ În sufletul meu astăzi Tu Însuţi locuieşti,/ Cu Maica Prea Curată, cu cetele cereşti./ Şi pentru toate acestea, Iisuse Preaiubit,/ În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit!”