Ce este şi pentru ce facem mărturisirea?


Domnul nostru Iisus Hristos ne spune:

„Nu tot cel ce-mi zice mie: „Doamne! Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci acela ce face voia Tatălui Meu carele este în ceruri” (Luca 6.46) şi în alt loc tot Mântuitorul spune: „De ce mă numiţi bun? Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu” (Matei 19.17; Luca 18.19).

Însă dacă nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu şi dacă nimeni din cei ce au păcate nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, cine poate să ne mântuiască? Cuvintele de mai sus sunt drepte şi sfinte, fiindcă sunt din Sfânta Evanghelie. Dumnezeu ştie că viaţa aceasta este înşelătoare şi plină de curse, iar fiinţa omenească este slabă şi robită de păcate. Îl ştie chiar şi pe creştinul care se osteneşte spre mântuire pentru a trăi o viaţă pioasă, creştinească şi sfântă ce cade totuşi în mici păcate. Fiecare creştin de orice treaptă şi orice ocupaţie recunoaşte că are pe sufletul său o povară de păcate. Fie că unul e mai împovărat decât altul, însă: „Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu”(Matei 19.17).

Viaţa aceasta pământească cu toate desfătările ei, robeşte aşa de mult fiinţa noastră, orbeşte aşa de mult ochii sufletului nostru şi slăbesc puterile voinţei încât şi cei mai destoinici şi sârguitori creştini sunt atraşi în curse. „Şi a căutat Dumnezeu să vadă de este cel ce face binele şi nu a văzut. Toţi s-au abătut, toţi împreună netrebnici s-au făcut” (Psalm 64.2-3).

Dar Dumnezeu care din început a privit cu bunătate peste neamul omenesc şi voind să primească pe cei ce vor să se mântuiască, le-a pus la îndemână o punte de salvare în puterea şi lucrarea Sfintei Taine a Mărturisirii, zicând: „Viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lui, pentru că toate se vor ierta lui” (Iezechiel 33.11).

Dumnezeu fiind milostiv şi în iubirea Sa de oameni, voind „ca toată lumea să se mântuiască” (Luca 19.10), a rânduit pe pământ Sfânta Taină a Spovedaniei ca prin ea toată lumea să se mântuiască luând iertarea de păcate. Înfricoşată şi minunată taină!

De vom vorbi de la un capăt şi până la altul despre toate darurile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor, nu găsim pe altul mai mare şi de absolută trebuinţă, decât dezlegarea păcatelor de către preotul duhovnic. De vom împărţi averea noastră întreagă la saraci şi ne vom lua crucea urmând pe Hristos toată viaţa, renunţând la plăcerile ei, de ne vom osteni mergând pe calea cea strâmtă pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, dacă însă nu avem făcută mărturisirea de păcate după rânduială, în zadar ne ostenim, căci criminalul după săvârşirea unei crime, ori abateri de la legile unei ţări, trebuie sa fie judecat şi supus la pedeapsă, dupa împrejurările şi vinovăţia sa.

Tot asemenea este şi creştinul care săvârşind păcate, trebuie să-şi primească canonul său potrivit cu mărimea greşelilor sale, ştiind că: ” La Dumnezeu toate sunt de faţă şi nimic nu poate să se tăinuiasca, ca cel ce ştie cugetele şi tainele inimii noastre” (Cronici 9.2).

Pentru aceasta cât de mult trebuie să ne sârguim a împlini această datorie, pentru ca să nu ne lipsim de acest mare dar al lui Dumnezeu dat preotului duhovnic. Prin Taina Mărturisirii El voieşte a ne ridica povara păcatelor noastre şi prin citirea rugăciunii de dezlegare să ne facă părtaşi fericirii viitoare. El ridică sentinţa de pedeapsă pentru abaterile şi greşelile cu care ne împovărăm de voie sau fără de voie.

Preotul duhovnic, în timpul mărturisirii, închipuind pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, primeşte mărturisirea noastră. Cu darul ce-i este încredinţat de la Dumnezeu, el are dreptul şi puterea să rânduiască potrivit canoanelor Sfintei Biserici, pentru îndreptarea şi vindecarea noastră sufletească, cele ce va crede şi va găsi de cuviinţă, după cum în justiţie, judecătorul, în baza legilor, are drept de a dispune asupra celor vinovaţi.

Această autoritate îi este încredinţată de Însuşi Domnul Iisus Hristos, care după Invierea Sa din morţi S-a arătat în mijlocul Sfinţilor Apostoli şi zicându-le: „Pace vouă, precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”. Şi aceasta zicând a suflat asupra lor şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20.21-23); iar în alt loc iarăşi le zice: „Iată vă dau vouă puterea ca să legaţi şi să dezlegaţi pe pământ păcatele: oricâte veţi lega şi veţi dezlega pe pământ vor fi legate şi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18.18).

De aici ne încredinţăm că Domnul nostru Iisus Hristos a dat această putere numai Sfinţilor Apostoli şi acelora pe care Sfinţii Apostoli la rândul lor, i-au rânduit mai departe, pe episcopii şi preoţii duhovnici, sfinţindu-i şi zicând: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 18.16; Marcu 3.15; Matei 10.1).

Sursa: Din frumuseţile vieţuirii creştine