Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine.


Ce se înţelege prin smerenie şi care sunt dezastrele mândriei?

Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este Întruparea Mântuitorului.

Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită.

Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât.

Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-ştiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că, creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.

Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: Cine este acolo?” Un creştin iubitor al Tău”. Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!”. Îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el.

Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. „Cine este acolo?”, „Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu eşti Eu, intră!”

Sursa: Ne vorbeşte Părintele Arsenie I [Papacioc]