Sfântul Ştefan, întâiul diacon şi martir al Bisericii
Apostole al lui Hristos cel mai întâi între diaconi, întărire mucenicilor, cel ce marginile lumii le-ai sfinţit cu chinurile şi minunile tale; sufletele credincioşilor le-ai luminat, pe cei ce te cinstesc cu credinţă mântuieşte-i din toate nevoile, ca să cântăm ţie: Bucură-te, întâiule mucenice şi Arhidiacone Ştefane!
Sfântul Ştefan, primul diacon şi martir al Bisericii
Sfântul Ştefan este prăznuit de Biserică, în a treia zi după Naşterea Domnului. Părintele Nicolae Steinhardt, făcând diferenţa între cele două verbe vecine, dar nu identice, “a şedea” şi “a sta”, ne descoperă de ce Sfântul Ştefan este sărbătorit după Naşterea Domnului şi Soborul Maicii Sale. “A şedea”, spune părintele, înseamnă în limba română a se afla aşezat pe ceva (un scaun, o bancă, o laviţă…), iar “a sta” înseamnă a se ţine în picioare, vertical.
În textul de la Fapte, 55-56 se spune: “A văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observăm că în textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea. În iconografie, Hristos e mereu reprezentat şezând, de-a dreapta Tatălui, pe tronul Său ceresc, iar în textele liturgice se face referire la Iisus şezând în slavă, niciodată stând.
Părintele Nicolae Steinhardt explică de ce s-a folosit verbul “a sta”: “Pentru a primi jertfa primului mucenic al Său, Domnul S-a ridicat în picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Ştefan şi spre a-i aduce osebită cinstire”. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Sfântul Ştefan să fie cinstit în a treia zi de Crăciun.
Povestea Crăciunului
Povestea lui Moş Crăciun
Fecioara Maria, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta a refuzat-o, pentru că era sărac şi a trimis-o la fratele lui mai bogat, Moş Crăciun.
Ajunsă la casa lui Moş Crăciun, Maica Domnului o găseşte acasă pe soţia acestuia, Crăciuneasa şi îi cere acesteia adăpost. Crăciuneasa ştiindu-şi soţul rău şi necredincios, nu o primeşte în casă şi o trimite să nască în grajdul vitelor.
Când află, Crăciun îşi pedepseşte soţia şi îi taie mâinile. Dar Maica Domnului îi spune să îşi apropie mâinile rănite de pruncul sfânt. Printr-o minune mâinile i se vindecă.
Moş Crăciun, văzând această minune şi aflând că în grajdul său S-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel “primul creştin”.
A doua zi şi-a împărţit întreaga avere copiilor săraci şi de atunci, în fiecare an, în Ajunul Naşterii Domnului, Moş Crăciun vine cu sania trasă de reni, intră pe horn şi ne pune sub brad cadourile mult aşteptate.
Crăciunul în tradiţia românească
Peste tot unde există suflare românescă cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală.
Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.
Credinţă şi legende
Pentru lingvişti, cuvântul “Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din “creatio”, care înseamnă creaţiune, naştere.Rămâne însă o pură ipoteză.
Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei.
Colindele de Crăciun
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul “Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea.
Ajunul Crăciunului începe cu colindul “Bună dimineaţa la Moş Ajun!”, casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: “Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, “O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, “Domnuleţ şi Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în “Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.
Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării.
Importanţa Crăciunului
Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini: este sărbătoarea Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac.pregătirile.pentru.această.sărbătoare. Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare creştinii respectă Postul Crăciunului când nu mănâncă carne sau produse lactate pregătindu-se astfel pentru a sărbători.
Tăierea porcului de Sf. Ignatie este un moment deosebit de important ce anticipă Crăciunul. Apoi, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi. Mâncărurile tradiţionale: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, friptura de porc, jufla şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu cinstit de toată lumea.
Începutul luminării noastre – Naşterea Domnului
,,Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
Răsărit al lumii, Lumina cunoştinţei,
Că întru Dânsa ‘ceia ce slujeau stelelor,
De la stea s-au învăţat să se închine Ţie
Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine,
Răsăritul cel de sus.
Doamne, mărire Ţie!“
Pastorala de Crăciun:
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Evanghelia de la Vecernia sărbătorii Naşterii Domnului (Luca 2, 1-20) ne spune că vestea Naşterii lui Hristos, adusă păstorilor de la Betleem de îngerul Domnului, a fost însoţită de slava Domnului care a înconjurat pe păstori în timp ce îngerul a stat lângă ei (cf. Luca 2, 9). Aşadar, vestea Naşterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc şi prin vedere cerească, pentru că Dumnezeu-Cuvântul, Cel nevăzut cu ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi neatins cu mâinile, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile. De ce? Pentru ca să ne dăruiască nouă oamenilor, limitaţi şi trecători, slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Să ne ridice la sfinţenia Lui pe noi, cei căzuţi în păcat. Să ne dăruiască viaţă veşnică nouă, celor muritori. Să ne înveţe ascultarea smerită şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe noi, cei neascultători şi nerecunoscători. Stăpânul lumii Cel atotputernic şi preaslăvit de îngeri S-a făcut Om sărac şi slujitor smerit, pentru ca pe noi să ne elibereze din robia lăcomiei după cele materiale şi din tirania orgoliului şi a slavei deşarte.
Pruncul Iisus avea nevoie să fie crescut într-o familie, adică într-o stare a vieţii binecuvântată de Dumnezeu
Sfânta Evanghelie după Matei (2, 1-12), care se citeşte în ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie, ne arată modul în care Mântuitorul Iisus Hristos, născut în peştera Betleemului, este cinstit de trei înţelepţi, regi sau magi de la Răsărit. Aceşti magi sunt călăuziţi de o stea minunată, neobişnuită, care îi conduce până în Iudeea, la Betleem. De asemenea, Evanghelia ne prezintă întâlnirea acestor trei magi cu regele Irod, care auzind că magii de la Răsărit au venit să se închine unui nou Împărat născut de curând, el şi întreg Ierusalimul s-au tulburat. Această tulburare a lui Irod va culmina cu uciderea a patrusprezece mii de prunci din Betleem şi împrejurimi, cu intenţia de a ucide şi pe Pruncul nou născut, pe Iisus. Însă, tot ceea ce este scris în Sfintele Evanghelii despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos conţine o lumină sau o semnificaţie duhovnicească.
Locul unde Se naşte Mântuitorul, modul în care El Se naşte, felul în care El este primit de unii oameni şi respins de alţii, modul în care magii vin de la Răsărit călăuziţi de o stea şi se închină Pruncului Iisus, darurile pe care ei le oferă, totul are un înţeles duhovnicesc profund şi ne descoperă lumina cunoştinţei, adică lumina mântuirii şi a sfinţirii noastre în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.
Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte din Fecioară, fără tată pe pământ. Dreptul Iosif nu este tatăl Său după trup, ci tată adoptiv, pentru ca Maica Domnului să fie protejată de ocara publică, de vorba rea că ar fi născut un copil în afara căsătoriei. În acelaşi timp, dreptul Iosif este tatăl adoptiv al lui Iisus sau ocrotitor al Lui, pentru că şi Pruncul Iisus, ca orice copil, avea nevoie atât de iubirea mamei, cât şi de iubirea tatălui. El avea nevoie să fie crescut într-o familie, adică într-o stare a vieţii binecuvântată de Dumnezeu.
Trebuie precizat, totuşi, că naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este mai presus de fire şi de înţelegere, adică neobişnuită, deşi uneori Iisus este prezentat ca fiind copilul unei familii, adică fiul lui Iosif şi al Mariei. Naşterea lui Hristos este mai presus de fire şi mai presus de gândirea umană, pământească, întrucât Cel ce Se naşte pe pământ din mamă fără tată este Fiul veşnic al lui Dumnezeu-Tatăl, Care Se naşte veşnic din Tatăl Cel ceresc fără mamă. Prin această minune a zămislirii şi a naşterii Mântuitorului Hristos ca Om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria se leagă viaţa cerească spirituală cu viaţa pământească. Şi anume, prin însăşi naşterea după trup a lui Iisus Hristos se pune temelie pentru o nouă naştere, adică naşterea cea de sus sau naşterea de la Duhul Sfânt. Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, devine Om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru ca noi oamenii cei născuţi din femeie să ne naştem din nou prin Duhul Sfânt, adică prin Botez. De altfel, până în secolul al IV-lea, sărbătoarea Naşterii Domnului era unită cu sărbătoarea Botezului Domnului, tocmai pentru că în însăşi Naşterea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din femeie se pune început pentru naşterea duhovnicească a omului, dăruită prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt, ca taină a înfierii omului prin har (cf. Ioan 1, 12).
Nimeni nu poate deveni om adevărat dacă nu a fost mai înainte copil
Mântuitorul Se întrupează şi Se naşte ca Om din femeie, din interiorul naturii umane, din pântecele Fecioarei, pentru că Dumnezeu doreşte să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul voinţei omului şi cu participarea deplină a omului la mântuirea sa. Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos are loc numai după ce zămislirea Lui s-a făcut cu acordul liber al Maicii Domnului: „Fie mie după cuvântul tău“ (Luca 1, 38) – a spus Fecioara Maria din Nazaret, la Bunavestire, îngerului Gavriil. Astfel, naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este deodată lumina mântuirii omului şi lumina libertăţii omului în relaţia sa cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne mântuieşte împotriva voinţei noastre, ci în conlucrare cu noi, din interiorul nostru, cu acordul voinţei sufletului nostru. El nu doreşte să fie doar un vizavi al nostru, ci El doreşte să fie prezent în noi prin har, să fie Viaţa vieţii noastre, să ne înnoiască şi să ne lumineze din interior, să ne dăruiască arvuna vieţii cereşti veşnice, încă din timpul vieţii noastre pământeşti, începând cu Taina Sfântului Botez.
De aceea, lumina cunoştinţei despre care vorbeşte Troparul Naşterii Domnului este lumina care luminează fiinţa interioară a omului, cugetul şi simţirea, sufletul şi trupul, viaţa şi activitatea sa.
Dar naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din femeie mai are şi alt înţeles, şi anume, după cum odinioară prin femeie a venit în rai ispita păcatului ca neascultare, pentru că Eva a fost cea dintâi care s-a lăsat înşelată de diavol, acum, prin întruparea şi naşterea lui Hristos, tot prin femeie vine şi mântuirea, în înţelesul că Eva cea nouă, adică Fecioara Maria, naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca Om prin ascultare smerită, împlinind voia lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume, nu ca un om matur de 30 sau 40 de ani, ci ca Prunc; El este Dumnezeu-Copilul, iar prin aceasta ni se arată taina Omului-Copil, şi anume, nimeni nu poate deveni om adevărat dacă nu a fost mai înainte copil.
De ce? Pentru că, dacă cineva nu a fost copil, el nu a simţit şi trăit deplin taina iubirii părinteşti. Astfel, tocmai prin naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca Prunc sau Copil se descoperă taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu-Tatăl faţă de toţi oamenii născuţi din femeie ca prunci.
Taina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă să iubim mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii noştri
Mântuitorul Iisus Hristos Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul. El a venit în lume ca să sfinţească nu numai sufletul şi trupul omenesc, născându-se din Fecioara Maria, ci să sfinţească şi întreg universul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos născut în peşteră este aşezat apoi în iesle, pentru că ieslea are aici şi un înţeles duhovnicesc. Proorocul Isaia zice: „Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul lor, dar Israel nu cunoaşte pe Domnul său“ (Isaia 1, 3). Pornind de la această constatare a proorocului Isaia, foarte adesea în iconografia creştină, lângă ieslea unde S-a născut Mântuitorul, apar boul şi asinul, care, deşi sunt animale necuvântătoare, sunt mai ascultători faţă de stăpânul lor decât mulţi oameni care uită adesea de Dumnezeu, Stăpânul lor, şi nu mai iubesc pe semenii lor.
Însă, aşezarea lui Iisus Hristos în iesle după naşterea Sa ca Prunc mai are şi alt înţeles duhovnicesc, şi anume: ieslea este locul unde animalele primesc hrana. În Sinaxarul sărbătorii Naşterii Domnului se spune că Mântuitorul S-a născut „în ieslea dobitoacelor ca pe noi oamenii de dobitocie să ne izbăvească“. Cu alte cuvinte, să ne înveţe să nu trăim numai trupeşte, hrănindu-ne doar cu hrană din lumea pământească trecătoare, ci să ne hrănim şi cu Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut Om, adică să ne hrănim şi spiritual, cu înţelesurile duhovniceşti ale Sfintei Evanghelii şi cu prezenţa vieţii şi iubirii lui Hristos din Sfânta Euharistie. Deci, sfinţirea omului prin hrănirea lui cu iubirea lui Dumnezeu-Omul, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie este înţelesul adânc al tainei punerii lui Hristos în iesle. De aceea, icoana Naşterii lui Hristos în peşteră se pictează la Proscomidiar, unde se pregătesc darurile pentru Sfânta Euharistie.
Mântuitorul Iisus Hristos este cinstit de magi, de oameni înţelepţi veniţi de la mari depărtări, de oameni necunoscuţi, pentru ca Dumnezeu să dea o lecţie celor cunoscuţi, celor din aproape care nu L-au primit pe Iisus Hristos; nimeni dintre cei care erau de un neam cu El nu I-a adus daruri. Regele Iudeii, al patriei lui Iisus, căuta să-L omoare pe Prunc, dar alţi regi, nişte străini, I-au adus daruri. Prin această lucrare tainică, neaşteptată, Sfânta Evanghelie a Naşterii Domnului ne arată că Dumnezeu doreşte să facă din oameni îndepărtaţi oameni apropiaţi, să cheme şi alte popoare la mântuire, nu doar pe poporul ales. Din străini Dumnezeu face prieteni şi închinători ai lui Iisus, din pelerini veniţi de departe Dumnezeu face mărturisitori apropiaţi ai dumnezeirii şi împărăţiei Pruncului Iisus.
Darurile aduse de magi au şi ele multe înţelesuri. Aurul este simbol împărătesc, semn al demnităţii împărăteşti. Tămâia Îl arată pe Prunc că va fi Mare Preot, care aduce jertfă lui Dumnezeu, fiind El însuşi jertfă şi jertfitor, iar smirna arată că Iisus va trece prin moarte, pentru a dărui oamenilor învierea şi viaţa veşnică.
Deci iată cum, iubiţi credincioşi, luminile cunoştinţei care strălucesc din Taina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos ne îndeamnă să iubim mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii noştri.
Încă odată despre post şi importanţa lui!
Eu zic, că se merită a reaminti creştinilor despre Post.
Aceasta, deoarece, cu toate că ne aflăm în Postul Crăciunului, am cam uitat ce este postul şi care sunt roadele lui, atât cele duhovniceşti, cât şi cele trupeşti!
Chiar mă gândeam zilele acestea, dacă creştinii noştri, ar avea în sine dragostea de a ţine postul întocmai cum îl rânduieşte Biserica sunt sigur că, ar fi mult mai sănătoşi! Ba dimpotrivă, eu zic, chiar absolut sănătoşi!
Cu a sa nespusă grijă pentru fii săi, Biserica Ortodoxă a rânduit şi cele patru posturi de durată: Postul Mare, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Crăciunului) cât şi posturile de o singură zi din cursul anului (miercurile şi vinerile) roadele lui pentru fiecare dintre noi fiind nemaipomenite!
Zic eu, poate materialul prezentat mai jos, va bate la simţul inimii măcar a unui creştin!
Despre predică, în general
Cînd spunem „predică” ne închipuim un preot înveşmîntat, ridicat deasupra mulţimii de broboade şi capete plecate, grăind cu glas tare lucruri comune şi neinteresante, ştiute şi răs-ştiute de către toţi ascultătorii, zise cu multă tărăgănare, aşa încît nimeni nu poate şti cînd se vor termina, pentru că predica în sine nu are nici o ţintă clară, nici logică, iar revenirile în cerc şi schimbările bruşte de subiect îi fac pe toţi să renunţe la a mai asculta, din partea lor fiind preaîndestulătoare aşteptarea evlavioasă a eliberatorului „Amin!”
Să nu vă miraţi dacă voi spune că o predică „normală” durează între o oră şi două ore, timp în care nimeni nu trebuie să plece, deşi Liturghia este terminată şi rugăciunea binecuvîntării ieşirii este făcută de către preot, deoarece dacă nu săruţi crucea preotului, pe care acesta o ţine în mînă în timp ce predică, degeaba ai mai venit în ziua aceea la biserică.
Aşadar, în loc să ne facem cuvîntările plăcute şi atrăgătoare, am ajuns să şantajăm poporul cu lucruri sfinte, ameninţîndu-l cu lipsirea de binecuvîntare dacă nu ascultă inepţiile noastre. Dacă ne-am pomeni în vremea lui Ioan Gură de Aur, cînd credincioşii nu doar că părăseau biserica predicatorului slab, ci îl şi huiduiau, întrerupîndu-l, ce am fi făcut? Ah da, i-am fi oprit pe toţi de la împărtăşanie şi tot le-am fi închis gura!
Nu aceasta este soluţia propusă de Gură de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipă de autoritatea sa administrativă pentru a înăbuşi nemulţumirile poporului, ci alege mai bine să-i istruiască pe preoţi în meşteşugul predicii, meşteşug pe care el însuşi îl stăpînea ca nimeni altul.
Rugăciune pentru sâmbătă
Doamne, Iisuse Hristoase, Judecătorul meu şi Dumnezeule veşnic, cunosc cu adevărat că pacatele mele nu poate nici condeiul să le scrie, nici limba să le vestească, nici mintea să le priceapă, că sunt fără număr şi covârşesc stelele cerului şi nisipul mării.
Pentru aceea Te rog, întru acestă zi în care Te-ai aşezat în groapă de Iosif şi Nicodim şi Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi dumnezeitul Tău suflet şi ai izgonit întunericul de acolo cu lumina dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie mare strămoşilor noştri şi i-ai mântuit dintru acea cumplită robie şi i-ai suit în Rai, îngroapă şi păcatele mele şi gândurile mele cel rele şi cugetele cele rele în groapa uitării, pentru ca să piară din mintea mea şi să nu mai stea vii, să lupte cu sufletul meu. Şi mă curăţeşte de azi înainte, sufleteşte şi trupeşte, de urâtele şi necuratele mele lucruri şi luminează întunecatul iad al inimii mele şi îndepărtează întunericul păcatelor mele şi suie mintea mea la cer, pentru ca să mă bucur de faţa Ta.
Troparul Naşterii Domnului
Troparul Naşterii Domnului
Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.
