Dragostea I

Dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele rezuma Legea si Prorocii Vechiului Testament.

Intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, Mantuitorul a raspuns:

“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau. Aceasta este cea dintai si mare porunca. Iar a doua asemenea acesteia: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci atarna toata legea si prorocii”.

Dumnezeu este iubire.

Iubirea descopera ceea ce este Dumnezeu si constituie implinirea si valorificarea ontologica a credintei si a nadejdii. Insa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – ii apare de neinteles omului. Este de o alta natura si nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care tine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simtit omului.

Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu il sileste sa ii raspunda. Raspunsul la ea sta in puterea libertatii. Omul il poate iubi, dar il poate si uri pe Dumnezeu. Dar si cel ce il uraste pe Dumnezeu dovedeste de fapt o iubire bolnava fata de El, caci ii recunoaste existenta si legatura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decat caldicelul sau nepasatorul.

Dumnezeu doreste omul pe de-a’ntregul. Nu exista nimic in fiinta umana care sa nu aiba nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Implinirea celei dintai si mari porunci nu se infaptuieste prin manifestari sau jertfe partiale ale omului, ci prin desavarsita si integrala daruire de sine.

Omul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui si cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, cand nu este stapan pe sine insusi? Cum il poate iubi pe Dumnezeu, cand mintea ii este risipita in cele simtite trupeste si este robita patimilor? De aceea, tinerea acestei dintai si mari porunci necesita adunarea omului in sine insusi si intoarcerea mintii si a tuturor puterilor sufletesti in inima lui.

Episcopia Argeşului şi Muscelului – Sfinţenia unui ierarh încununează ridicarea în rang

Episcopia Argeşului şi Muscelului se va numi oficial, de astăzi, „Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului“, iar episcopul ei, Prea Sfintitul  Calinic, va fi ridicat în rang de arhiepiscop.

Ceremonia solemnă se va desfăşura în Catedrala episcopală din Curtea de Argeş, în cadrul Vecerniei, începând cu ora 17:00, şi va fi condusă de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel.

Tot cu această ocazie va avea loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Ierarh Iachint, a Sfântului Voievod Neagoe Basarab şi a Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (26 iulie), canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa de lucru din 18-19 iunie 2009, şedinţă în cadrul căreia s-a hotărât şi ridicarea în rang a Episcopiei Argeşului şi Muscelului.

Despre însemnătatea acestei hotărâri istorice, dar şi despre istoria acestei eparhii, ne-a vorbit Preasfinţitul Calinic.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab, prinţ al păcii

La 26 septembrie, în calendarul creştin ortodox român este pomenit Sfântul Voievod Neagoe Basarab.

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti, a Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, părintele erei creştine, şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti, om de cultură isihastă şi prinţ al păcii.

La Curtea de Argeş, în prezenţa Patriarhului României, astăzi are loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

Originea domnitorului Neagoe Basarab nu este întru totul clară.

Singura certitudine este apropierea de marea familie a boierilor Craioveşti, prin mama sa, Neaga, pe care cele mai multe documente o prezintă drept soţia lui Pârvu Craiovescu.

Cum după urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Neagoe avea să se prezinte în documentele cancelariei domneşti drept fiu al domnitorului Basarab cel Tânăr „Ţepeluş“ (1477-1481 şi 1481-1482), există unele semne de întrebare cu privire la paternitatea sa.

Vlad cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti între 1510 şi 1512, s-a aflat, la început, în bune relaţii cu familia Craioveştilor, protectorii tânărului Neagoe. Cu sprijinul unei familii boiereşti atât de puternice, orice urmaş al unui domnitor al ţării putea emite pretenţii la tron. Auzind că Neagoe, ajuns între timp şef de vânătoare la curtea sa, ar putea fi „os domnesc“, Vlad cel Tânăr ar fi căutat fie să-l piardă, fie să-l „însemneze“, cum era obiceiul vremii de a mutila orice posibil rival al domnitorului sau al succesorilor săi. Aşa se explică faptul că, la întrebarea lui Vlad-Vodă despre originea lui Neagoe, boierii Craioveşti vor fi răspuns că e doar boier, fiu al lui Pârvu Craiovescu şi al soţiei sale, Neaga, aşadar, fără drept la domnie. Ameninţările aveau să continue, astfel că boierii olteni se văd nevoiţi să treacă Dunărea, în decembrie 1511, cerând ajutor turcilor.

La 23 ianuarie 1512, un corp de oaste în frunte cu Mehmet-Beg învingea pe Vlăduţ-Vodă într-o luptă la marginea Bucureştilor, la Văcăreşti. Abia după ce pericolul era eliminat, a putut Neagoe să-şi asume identitatea domnească, de urmaş al lui Basarab Întemeietorul, prin tatăl său, Ţepeluş Voievod.

Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcăreşti, scrie Letopiseţul Cantacuzinesc:

„Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece şi să fie domn şi cu glas mare zise către tot norodul: Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată ţara românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni“.

Sfinţii zilei

Sfântul Mucenic Iachint Cubiculariul

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Mucenic Iachint, cubiculariul.

Acesta era din Cezareea Capadociei, şi fiind cubiculariu slujea la masa împaratului Traian (anul 108). Fiind pârât că este creştin, a fost silit să guste din jertfele idoleşti cele spurcate. Iar de vreme ce nu s-a plecat a face aceasta, ci mai vârtos a mărturisit pe Hristos, a fost bătut peste tot trupul şi băgat în temniţă. Acolo i s-a dat să mănânce numai din cele jertfite idolilor, dar viteazul nevoitor al lui Hristos n-a voit a gusta din acelea, ci a rămas postind 40 de zile. Din pricina aceasta slăbind de foame, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Sfântul Mucenic Iachint s-a arătat prin rugăciune mai tare decât prigonirile, iar numele lui Iachint, care înseamnă o „piatră preţioasă“, a fost împlinit în viaţa sa, pentru că s-a arătat un mărgăritar de mult preţ al Bisericii lui Hristos, pentru că a strălucit lumina Soarelui Hristos.

El a împodobit cetele mucenicilor, asemănându-se raiului, care a fost asemănat de Hristos cu „un mărgăritar de mult preţ“ pentru care omul înţelept vinde tot ce are pentru a-l cumpăra. Puterea şi valoarea mărgăritarului Iachint a fost, de asemenea, şi prilej de ruşinare pentru cei ce adorau creatura în locul Creatorului, închinându-se la pietre, arătându-le lor că Hristos este „Piatra cea din capul unghiului“, care dăruieşte sens edificiului întregului univers, şi „piatra cea duhovnicească“ din care a ieşit apa cea vie a Duhului Sfânt în pustia lumii acesteia.

Luminează-te creştine!

Din vechime, Dumnezeu a învăţat pe poporul evreu, cel ales, ca din mijlocul lui să răsară Soarele dreptăţii, Hristos, că întunericul este o pedeapsă a Sa. De aceea, a cincea plagă pe care a trimis-o El egiptenilor, pentru că nu au vrut să-i lase pe evrei să plece din robia lor, a fost întunericul:

„Atunci a zis Domnul către Moise: Întinde mâna ta spre cer şi se va face întuneric în pământul Egiptului, încât să-l pipăi cu mâna. Şi şi-a întins Moise mâna sa spre cer şi s-a făcut întuneric beznă trei zile în tot pământul Egiptului, de nu se va vedea om cu om, şi nimeni nu s-a urnit de la locul său trei zile. Iar la fiii lui Israel a fost lumină peste tot în locuinţele lor.” (Ieşire X, 21-23)

Totodată, poporului ales i s-a făgăduit luminare veşnică, prin Cel care avea să vină: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi.” (Isaia IX, 1)

„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.” (Isaia LX, 1-2)

„Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna nu va mai descreşte; căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică şi zilele întristării tale se vor sfârşi.” (Isaia LX, 19-20)

Astfel că lumina este legată de Dumnezeu, iar întunericul arată depărtarea omului de Dumnezeu. De asemenea, Domnul a spus lui Moise şi, prin el, întregului popor, că este bine primită înaintea Sa jertfa de lumină, în cortul cel sfânt şi în templul cel sfânt al Lui.

„Să faci sfeşnic din aur curat. Sfeşnicul să-l faci bătut din ciocan: fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui să fie dintr-o bucată. Şase braţe să iasă pe cele două laturi ale lui: trei braţe ale sfeşnicului să fie pe o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului să fie pe cealaltă latură. El va avea la un braţ trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor, şi la alt braţ va avea trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor. (…)

În vârful fusului sfeşnicului să fie încă o cupă în forma florii de migdal, cu nodul şi floarea ei. Să-i faci şapte candele şi să pui în el candelele acestea, ca să lumineze latura din faţa lui.” (Ieşire XXV, 31-40)

Aceste cuvinte i-au fost zise de Dumnezeu lui Moise, după ce i se arătase pe Muntele Sinai modelul după care să le facă.

„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării. Şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna, de seara până dimineaţa. Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru. Candelele să le pună în sfeşnicul cel de aur curat de dinaintea Domnului, ca să ardă sfeşnicul de seara până dimineaţa.” (Levitic XXIV, 1-4)

Lumină spre Mântuire

Semnificaţia lumânărilor

Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa creştină. Lumânarea este simbolul vieţii veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Iisus Hristos.

Lumânările sunt nelipsite de la marile evenimente din viaţa omului: botez, cununie, moarte.

La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa.

La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine o lumânare în mână şi după ce a primit Sfânta împărtăşanie, o pune în sfeşnic. Prin aceasta credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.

Lumânarea şi lumina în general

În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară candelele în faţa chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme.

Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam” (Levitic 30:8).

Lumina lui Iisus Hristos luminează tuturor

Lumină din lumină

Lumina este un simbol universal pentru toate popoarele şi tradiţiile religioase şi pentru toate curentele de gândire: simbol al fiinţei, al cunoaşterii, al trăirii. De fapt, face referinţă la soare, care este sursa vizibilă a luminii pentru omenire şi care, aşa după cum spunea Sf. Francisc de Assisi, „poartă asemănarea Ta, o Preaînalte”.

Iisus foloseşte simbolul luminii pentru a exprima misterul persoanei sale şi al misiunii sale: „Eu sunt lumina lumii” (In 8,13). Încă din prima pagină a cărţii Facerii şi până la cea din urmă a cărţii Apocalipsei, simbolul hristologic al luminii devine firul de aur al măreţei povestiri a creaţiei şi a istoriei mântuirii.

Cuvântul creator care a creat începuturile, destramă liniştea şi proclamă: „Să fie lumină. Şi a fost lumină.” (Gen 1,3). La împlinirea vremii, „lumina cea adevărată, care îl luminează pe orice om” (In 1,9) vine în lume, se întrupează, se sălăşluieşte în miljocul nostru (cfr. In 1,7-14). Chipul lui Hristos străluceşte precum soarele pe muntele Tabor (cfr. Mt 17,2), iar cine îl urmează, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). La sfârşitul timpurilor, oraşul sfânt, Ierusalimul, „coboară din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria sa” (Ap 21,10-11): oraşul „nu are nevoie de lumina soarelui, nici de lumina lunii, pentru că gloria lui Dumnezeu îl luminează, iar făclia sa este Mielul” (Ap 21,23).

În limbajul bogat şi evocativ al celei de-a patra Evanghelii, Iisus este „lumina lumii”, pentru că în El există viaţa primită în plinătate de la Tatăl (cfr. In 5,26; 13,3; 14,9-10; 16,15) şi pe care El, la rândul Său, o transmite oamenilor, pentru ca şi aceştia să trăiască şi să fie luminaţi prin ea (cfr. In 17,1-2.22). Această viaţă care este lumină, este iubire: iubirea cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iar Fiul îi iubeşte pe oameni, pentru ca şi aceştia să se iubească unii pe alţii (cfr. In 15,9.12-17): căci, de fapt, „cine spune că este în lumină şi-l urăşte pe fratele său, este încă în întuneric. Cine îl iubeşte pe fratele său, locuieşte în lumină şi nu este în el prilej de poticnire” (1In 2,9-10).

„Lumină din lumină”: astfel mărturiseşte Biserica misterul credinţei care cuprinde revelaţia lui Dumnezeu şi destinul omului. Fiul, Iisus Hristos, este „strălucirea gloriei Tatălui şi pecetea fiinţei sale” (Evr 1,3); aşadar, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Iar lumina este Duhul, care coboară de la Tatăl (cfr. In 15,26) şi care este dăruit oamenilor prin intermediul Fiului răstignit şi înviat, pentru ca şi aceştia, în mod gratuit, să poată deveni ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie: fii ai luminii (1 Tes 5,5).

Misterul Sfintei Treimi, pe care Hristos îl revelează, este fundamentul mântuirii şi al participării oamenilor la adevărata viaţă a lui Dumnezeu. În misterul Sfintei Treimi se află originea veşnic nouă şi necreată a umanităţii, care poartă în sine preţioasa moştenire a tradiţiilor ebraice, greceşti şi latice, şi care – prin participarea treptată a diferitelor popoare şi naţiuni – a contribuit la creşterea spirituală, culturală şi socială a Europei, şi a marcat originalitatea şi aportul acesteia în cadrul civilizaţiei universale.

Tomosul de canonizare a Sfântului voievod Ştefan cel Mare

TEOCTIST
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.

Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.

„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.

Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.

Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,

Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.

Canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare

Ştefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micşora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna.

Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poatră dintre toate
De nu eşti jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate.

(Ioan Alexandru – Testamentul lui Ştefan cel Mare)

Pentru a fi trecută în rândul sfinţilor o persoană, Biserica Ortodoxă verifică împlinirea următoarelor condiţii:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei,

2. Proslăvirea ei de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă,
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte,
c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase,
d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte,
e) puterea de a apăra şi de a sluji cu un devotament eroic credinţa în Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea acesteia şi confirmarea ei prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii.

În cazul sfântului Ştefan cel Mare se împlinesc aceste condiţii. Trebuie subliniat că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată şi prin împreună încuviinţarea clerului.

Se poate verifica faptul că de la moartea voievodului până în zilele noastre a existat un cult faţă de sfântul Ştefan, privit nu numai ca un erou naţional, ci şi ca un sfânt. Iată numai două mărturii:

- În secolul XVI arhidiaconul catolic din Polonia, Maciej Staryjcowski, trecând prin Moldova, notează că „Ştefan a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri”, iar moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii, îl socotesc ca sfânt” (în Călători străini despre Ţările Române, vol. II).

- În secolul XVIII cronicarul Nicolae Costin scrie în Letopiseţul Ţării Moldovei: Sfântul Ştefan „au răpousat în luna lui iulie, în 2 zile, şi l-au îngropat în mănăstirea Putna, de dânsul zidită, cu multă jele şi plângere tuturor, ca după un părinte al lor, cunoscând toţi de cât bine s-au scăpat şi de câtă apărare(…) După moartea lui, până astăzi, îi zic Sfântul Ştefan Vodă, nu pentru suflet, că este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om păcătos, ci pentru lucrurile vitejiei lui, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după dânsul, l-au ajunsu”.

Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă

Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul Bisericesc ortodox, se înţelege actul prin care Biserica recu­noaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei credinţe adormiţi în­tru Domnul în rândul sfinţilor pe care ea îi venerează, pe te­meiul învăţăturii sale dogmatice.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi, a început să-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, şi l-a însuşit, şi l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viaţa Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui şi a impune credincioşilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

O problemă, care s-a pus chiar şi de către unii teologi ortodocşi în legătură cu canonizarea, este aceea de a se şti ce caracter are actul de canonizare a sfinţilor? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizării este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizării este numai un act de recunoaştere şi de declarare a sfinţeniei unui erou al credinţei?

Fără îndoială că şi această problemă este de pură esenţă scolastică, şi că ea purcede din ignoranţa teologică a celor ce şi-au pus-o.

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizării ca o sfântă taină, ca a opta taină a Bisericii, ca o lucrare sfântă prin care Biserica ar împărtăşi cuiva darul sfinţeniei, mai mult decât o harismă, însăşi desăvârşirea îngerească. Dar Biserica nu poate face acest lucru şi nici nu există vreo dovadă că ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Cu atât mai puţin poate Biserica să înzestreze pe cineva cu desăvârşirea morală şi religioasă, să-l facă adică sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care şi condiţiile în care cineva poate să-şi dobândească desăvârşirea deplină a sfinţeniei. Ajutorul şi lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire şi înţelepciune, sunt acelea prin care se proslăveşte cineva ca sfânt. Numai Domnul îşi proslăveşte pe sfinţii Săi. Numai El le răsplăteşte nevoinţele lor cu semnele sfinţeniei. El şi nu Biserica îi face pe sfinţi.