
Dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele rezuma Legea si Prorocii Vechiului Testament.
Intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, Mantuitorul a raspuns:
“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau. Aceasta este cea dintai si mare porunca. Iar a doua asemenea acesteia: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in aceste doua porunci atarna toata legea si prorocii”.
Dumnezeu este iubire.
Iubirea descopera ceea ce este Dumnezeu si constituie implinirea si valorificarea ontologica a credintei si a nadejdii. Insa iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – ii apare de neinteles omului. Este de o alta natura si nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care tine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simtit omului.
Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu il sileste sa ii raspunda. Raspunsul la ea sta in puterea libertatii. Omul il poate iubi, dar il poate si uri pe Dumnezeu. Dar si cel ce il uraste pe Dumnezeu dovedeste de fapt o iubire bolnava fata de El, caci ii recunoaste existenta si legatura lui cu El. De aceea acesta este mai de dorit decat caldicelul sau nepasatorul.
Dumnezeu doreste omul pe de-a’ntregul. Nu exista nimic in fiinta umana care sa nu aiba nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Implinirea celei dintai si mari porunci nu se infaptuieste prin manifestari sau jertfe partiale ale omului, ci prin desavarsita si integrala daruire de sine.
Omul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui si cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, cand nu este stapan pe sine insusi? Cum il poate iubi pe Dumnezeu, cand mintea ii este risipita in cele simtite trupeste si este robita patimilor? De aceea, tinerea acestei dintai si mari porunci necesita adunarea omului in sine insusi si intoarcerea mintii si a tuturor puterilor sufletesti in inima lui.


















