Noi vedem că mulţi dintre păcătoşii care au dus o pocăinţă, au atins desăvârşirea creştină în gradul cel mai înalt. Ei au restabilit într-înşii darul Botezului nu numai în gradul în care se dă, ci şi în gradul în care el se dezvoltă mai târziu, din vieţuirea potrivit cu poruncile Evangheliei. Dobândind şi recâştigându-şi libertatea duhovnicească, ei nu se opreau la aceasta, nu se mulţumeau cu atât, căci ei nu încetau să se pocăiască şi să plângă; lucru prin care li s-a întors libertatea. Neputinţa cunoscută bine de ei prin experienţa şi buna folosinţă a omului, posibilitatea lui de a se schimba repede, îi deştepta mereu spre lacrimi.

„Nu te lăuda cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce” (Pilde 27,1 )

vorbeau ei zilnic, pentru ei înşişi, prin gura Scripturii. Din cauza curăţeniei, lor li s-a descoperit că: „Legea Domnului e fără hotar” (Psalmul 118,96). Comparându-şi împlinirea poruncilor făcută de ei cu porunca necuprins de largă a necuprinsului Dumnezeu, ei recunoşteau că această împlinire este cu totul insuficientă.

Împlinirea poruncilor pe care o făceau ei o recunoşteau drept o spurcare a poruncilor (Sfântul Petru Damaschin).

Ei îşi spălau faptele bune ca pe nişte păcate, cu râuri de lacrimi.

Niciodată un păcătos orbit nu-şi plânge păcatele sale cele mai grozave, aşa cum îşi plâng robii lui Hristos faptele lor cele bune „Cerul însuşi nu este curat înaintea Lui. Cu cât mai vârtos urât şi necurat este omul care bea nedreptatea ca apa.” (Iov 15,15-16) adică în faţa lui Dumnezeu.

Sfinţii îngeri cei ce sunt curaţi, ca unii ce au o curăţie mărginită, sunt necuraţi în faţa prea desăvârşitei curăţenii a lui Dumnezeu. Sunt necuraţi în fata Lui şi oamenii sfinţi a căror viaţă, deşi este pe pământ, dar totodată este şi în ceruri (Filipeni 3, 20). De aceea, ei plâng şi aducându-şi pocăinţa, se scufundă din ce în ce mai mult în pocăinţă.

Căci, deşi nu mă ştiu vinovat cu nimic, a spus Sfântul Apostol Pavel, nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul (I Corinteni 4, 4).

Fără să ţină seama de marile daruri duhovniceşti, fără să ţină seama de prea îmbelşugatul Dar al lui Dumnezeu, care locuia în Apostol, el spune:

„Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătosi dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15).

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul – Cinci învăţături pe calea mântuirii