„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Matei 3,2)

Ca un Doctor milostiv, Dumne­zeu ne-a dăruit nouă, păcăto­şilor, care bolim de nenumărate pa­timi, doctoria duhovnicească a pocă­inţei, ca să trăim prin ea.

Orice suflet nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutură de viaţă dătătoare, ca de o mâncare ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumi­nă.

Darul pocăinţei ne-a fost mijlocit la Tatăl Ceresc de Iisus Hristos şi doar de El, pentru că El singur a pli­nit pentru noi toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni nu a putut singur să o plinească, pentru că El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe bună dreptate a blestemat Tatăl Ceresc omenirea cea nesupusă; El singur a răbdat pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care ne-o dobândisem noi înşine ca pe o plată cu neputinţă de ocolit a păcatu­lui.

Pocăinţa ne deschide cerul, ne duce în Rai!

Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine de bunăvoie jert­fă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa: dar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei înţelepţi cu adevărat se folosesc de ea cu osârdie, se schimbă cu schimbarea dumnezeiască, se fac oa­meni noi, cu gânduri, dorinţe, pla­nuri, fapte noi, şi se mântuiesc, se lu­minează şi devin ai lui Dumnezeu. Numai necredincioşii sunt vicleni, trufaşi, încăpăţânaţi şi leneşi: ei pier.

Pocăinţa este un mare dar dat de Dumnezeu omului. Ea se arată a fi cel de-al doilea botez, în care ne spălăm de păcatele înfăptuite şi ne îmbrăcăm iarăşi cu veşmintele cele albe, primind harul pierdut după căderea în păcat. Am fost păcătoşi, putem deveni sfinţi.

Fără pocăinţă nu există mântuire!

A te pocăi înseamnă a-ţi schimba modul de viaţă, înseamnă „să îţi vii în fire”, adică să vezi păcatul din tine, să-l conştientizezi, să ajungi să îl urăşti, iar apoi să te căieşti în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, făgăduind să nu mai păcătuieşti.

Bolnavul nu va primi niciodată tămăduire dacă nu va descoperi doctorului boala sa. La fel şi noi, până nu ajungem la cunoştinţa păcatului, nu putem primi iertare de la Dumnezeu.

„Conştiinţa păcatului este începutul mântuirii, spune Fericitul Augustin. Dacă omul ascunde, Dumnezeu descoperă; dacă omul ţine în taină, Dumnezeu vădeşte, dacă omul recunoaşte, Dumnezeu iartă”.

Fără o spovedanie sinceră este cu neputinţă să biruieşti patimile. Dacă omul nu îşi vede păcatele înseamnă că suferă de o boală duhovnicească serioasă şi sufletul îi este mort pentru Dumnezeu. Pe omul acesta nu-l mai chinuie păcatele, acest suflet este legat de diavol atât de mâini, cât şi de picioare, ochii duhovniceşti îi sunt închişi, urechile lui nu aud, buzele i s-au împietrit.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păcatul ne întinează ca o pată, care nu poate fi spălată nici în mii de ape, ci numai cu lacrimile pocăinţei. Atunci când se căieşte păcătosul, întru cei de Sus e sărbătoare: îngerii, cerul întreg se bucură de un singur păcătos care se pocăieşte.

Pocăinţa ne deschide porţile Raiului!

Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce faţa de la cei ce se întorc la El, ci îi primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci  merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim,  să ne pocăim.

Să urmăm exemplul Sfinţilor care şi-au trăit viaţa în rugăciune şi pocăinţă, dobândind astfel iertarea păcatelor şi Împărăţia lui Dumnezeu!

Atâta vreme cât se spune “astăzi”, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi să putem dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh,

Slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin!


Sursa:

[1] Sfânta Scriptură. Evanghelia de la Matei

[2 ] Sfântul Ioan Gură de Aur – Ultimele însemnări

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur – Omiliile despre pocăinţă. Omilia I

[4] Malvina Preda – Ziarul Lumina. Înţelepciune biblică