Iisus Hristos Dragostea către Dumnezeu şi către aproapele rezumă Legea şi Prorocii Vechiului Testament.

Întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, Mântuitorul a răspuns:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi mare poruncă. Iar a doua asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci atârnă toată legea şi proorocii”.

Dumnezeu este iubire

Iubirea descoperă ceea ce este Dumnezeu şi constituie împlinirea şi valorificarea ontologică a credinţei şi a nădejdii. Însă iubirea lui Dumnezeu – iubirea proprie Lui – îi apare de neînţeles omului. Este de o altă natură şi nu o poate concepe mintea sau inima omului. Ea este cea care ţine lumea. Dar faptul acesta nu se face imediat simţit omului.


Iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului, nici nu îl sileşte să îi răspundă. Răspunsul la ea stă în puterea libertăţii. Omul îl poate iubi, dar îl poate şi urî pe Dumnezeu. Dar şi cel ce îl urăşte pe Dumnezeu dovedeşte de fapt o iubire bolnavă faţă de El, căci Îi recunoaşte existenţa şi legătura lui cu El. De aceea, acesta este mai de dorit decât căldicelul sau nepăsătorul.

Dumnezeu doreşte omul pe de-a’ntregul. Nu există nimic în fiinţa umană care să nu aibă nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Împlinirea celei dintâi şi mari porunci nu se înfăptuieşte prin manifestari sau jertfe parţiale ale omului, ci prin desăvârşită şi integrală dăruire de sine.

Omul este chemat sa Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, când nu este stăpân pe sine însuşi? Cum Îl poate iubi pe Dumnezeu, când mintea îi este risipită în cele simţite trupeşte şi este robită patimilor? De aceea, ţinerea acestei dintâi şi mari porunci necesită adunarea omului în sine însuşi şi întoarcerea minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în inima lui.

Dragostea de Dumnezeu se vede din ţinerea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel ce iubeşte”. Sporirea în dragostea de Dumnezeu este totodată şi sporire a libertăţii. Iar sporirea libertăţii este şi sporire a caracterului dezinteresat al acţiunilor omului. Cât omul robeşte patimilor, nu îl poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Dar oricât L-ar iubi pe Dumnezeu, rar ajunge la împlinirea absolută a poruncii iubirii. De aceea, Sfinţii mărturisesc că nu ţin deplin poruncile.

Adevărata dragoste de Dumnezeu îl face pe om orb faţă de zidirile Lui. Precum adevăratul îndragostit nu vede nimic în afară de persoana iubită, la fel şi cel îndrăgostit de Dumnezeu nu vede nimic, fără numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede şi orbeşte „faţă de toate cele de după Dumnezeu”, este luminat de Domnul şi vede „cele… mai dumnezeieşti”.

Nimeni nu Îl poate iubi pe Dumnezeu, dacă mai întâi nu va avea frica Lui. Şi nu se poate teme de El, dacă nu crede în El. Frica se naşte din credinţă şi nu credinţa din frică. Curăţirea de patimi şi sporirea în iubire se înfăptuiesc prin frică.  Însă, iubirea desăvârşită „scoate afără frica”. Frica este însuşirea etapelor începătoare ale vieţii duhovniceşti. Dar nici credinciosul desăvârşit nu este netemător de Dumnezeu. Însă, la el frica ia altă formă. Se împleteşte cu iubirea, care o face să dispară treptat. Astfel că există două feluri de frică: cea începătoare, provocată de ameninţarea pedepsei şi potrivită credincioşilor nematurizaţi duhovniceşte, şi frica desăvârşită sau frica celor desăvârşiţi, care se naşte din adevărata dragoste de Dumnezeu şi constituie rodul prezenţei harului. Frica aceasta nu are nimic în comun cu instinctul fricii, dimpotrivă, prezenţa ei îl eliberează pe om de toată frica pământească. Frica desăvârşită este legată de simţirea măreţiei darului lui Dumnezeu şi a pericolului ce îl pândeşte pe om, şi anume acela de a se arăta nevrednic de chemarea lui şi de a cădea mai apoi din pricina nestatorniciei şi neputinţei lui. Precum celui ce se află pe un munte înalt nu îi este frică de munte, ci de a nu cădea, tot aşa şi cel ce se află în stadiul desăvârşirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cădea de la El. Se teme ca nu cumva să se arate nevrednic.

Va continua…

Autor: Georgios Mantzaridis