Iisus Hristos Iubirea faţă de om nu poate fi factorul normativ al iubirii faţă de Dumnezeu. Desigur, iubirea aceasta este organic legată de iubirea către Dumnezeu. Izvorul iubirii este, însă, Dumnezeu. De aceea iubirea adevărată faţă de om presupune iubirea faţă de Dumnezeu. Acest fapt este, în special, subliniat în monahism, unde nu este ignorată valoarea iubirii către aproapele, dar este limpede subordonată iubirii către Dumnezeu. Când monahul pleacă din lume, la început îşi concentrează efortul în ţinerea mai ales a primei porunci. Când ajunge, însă, la o anume măsură a plinătăţii, atunci începe să lucreze în el iubirea lui Hristos, care îl leagă de întreaga lume.

Iubirea exista mai înainte de om. Omul vine la existenţă din iubirea lui Dumnezeu, se hrăneşte cu ea şi se desăvârşeşte în ea.

Toţi iubesc, fiindcă îşi au obârşia în iubire şi pe aceasta o au înlăuntrul lor ca rost germinativ sau „cuvânt sămânţal”.

Şi desfrânatul iubeşte desfrâul şi vărsătorul de sânge uciderea şi hoţul furtul şi alţii alte răutăţi. Dar aceştia nu iubesc cum se cuvine, ci greşit. Iubirea adevărată are caracter chenotic.

Cel ce iubeşte cu adevărat se leapădă de sine însuşi şi trăieşte astfel pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Şi trăind astfel nu doar că nu îşi pierde sinele, dar chiar îşi află adevăratul sine. Trăieşte deofiinţimea omenirii şi devine om universal, persoană adevărată.

Reiese, deci, limpede că iubirea constituie element ontologic al existenţei omului şi factor care îl ridică la calitatea de persoană adevărată. În forma ei autentică, iubirea este „împărtăşirea şi participarea dumnezeirii” (a te împărtăşi de dumnezeire şi a participa la ea). De aceea transcende spaţiul şi timpul şi este păstrată în veşnica prezenţă a lui Dumnezeu. Iubirea lumească este superficială şi trecătoare. Este legată de prezenţa trupească a oamenilor şi durează cât aceasta. Are însuşirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornică. Doar iubirea întemeiată în Dumnezeu este adevărată şi îmbrăţişează întreaga creaţie.

Avva Dorotei, subliniind directa dependenţă a iubirii către aproapele de iubirea către Dumnezeu, notează urmatoarele:

„Presupuneţi că este un cerc, o tăietură rotundă, făcută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetaţi cu mintea la cele ce vă spun. Socotiţi că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Deci cu cât intră Sfinţii mai mult spre cele dinlăuntru, în dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu şi întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; şi cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetaţi şi despre despărţire. Căci, când se despart de Dumnezeu şi se întorc la cele dinafară, e vădit că, cu cât ies şi se departează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alţii; şi cu cât se depărtează mai mult unii de alţii, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu. Aşa este firea iubirii. În măsura în care suntem în afară şi nu iubim pe Dumnezeu, în aceeaşi măsură ne aflăm fiecare depărtat faţă de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin iubirea faţă de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; şi cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Pavel notează în imnul iubirii că omul poate avea credinţă şi cunoştinţă, poate deţine harisme dumnezeieşti şi să facă minuni, poate săvârşi fapte nobile în duhul jertfei de sine şi al iubirii de oameni, dar să nu aibă iubire. Iar când nu are iubire, nimic nu este: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă răsunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, încât şi munţii să-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu să fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseşte”.

După Sfântul Siluan Atonitul, omul care îşi urăşte fratele, oricine ar fi el, îşi face inima sălaş al duhului celui rău şi se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt înfăţişate drept fapte ale iubirii, chiar şi jertfa de sine, pot exista şi fără iubire reală. Pot proveni dintr-o dispoziţie egoistă sau din vreun interes îngust. În special faptele filantropice ale multor asociaţii sau fundaţii se fac adesea pentru reclamă şi pentru o bună imagine în societate, ba chiar pentru a masca alte interese meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala creştină. Însă acest fapt nu se întâmplă când există iubire adevărată către aproapele.

Iubirea există în persoane şi se manifestă în relaţiile interpersonale şi sociale. Dar în acelaşi timp iubirea nu dispreţuieşte nici expresiile juridice ale societăţii. Dimpotrivă, când există în persoane, se întipăreşte şi în aceste dispoziţii juridice. De altfel, acest fapt trebuie să fie obiectul grijii speciale a credincioşilor. În principal, în vremea noastră dezinteresul credincioşilor faţă de prevederile juridice referitoare la viaţa socială – care au căpătat dimensiuni uriaşe – dovedeşte lipsa iubirii adevărate. Totodată, însă, trebuie notat că apariţia acestei iubiri în viaţa socială este dificilă şi problematică.

Structurile societăţii, care presupun interesul personal şi concurenţa, vin în contradicţie cu iubirea dezinteresată, ca şi cu duhul creştinismului în general.

Iubirea dezinteresată presupune acceptarea morţii şi depăşirea ei prin credinţa în Hristos. Astfel, viaţa capătă un nou rost şi un scop nou. Liber de frica morţii, care dictează şi modul organizării vieţii în lume, credinciosul poate birui greutăţile şi piedicile întâlnite în lume şi poate gusta viaţa cea adevărată şi iubirea cea adevărată. Experienţa iubirii este experienţa vieţii. Iar viaţa în iubire este viaţa în părtăşia de biruinţă asupra morţii.

Va continua…

Autor: Georgios Mantzaridis