Calea care duce la smerenie

„Dovadã cã omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Sãu este faptul cã el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

Spovedania duhovnicului din pustietatea Kitaev, de la şapte verste*  distanţă de Kiev

Întorcându-mã, cu toatã luarea-aminte, înãuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevãzut, mã încredinţez din experienţã cã nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine.

Toate aceste pãcate grele le gãsesc într-adevãr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amãnunţit simţurile şi faptele mele:

Nu-L iubesc pe Dumnezeu!

Cãci, dacã L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornitã din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plãcere deosebitã. Dimpotrivã, eu mã gândesc mult mai des şi cu mai multã desfãtare la cele pãmânteşti, pe câtã vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscãciune.

Daca L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se sãvârşeşte în vremea rugãciunii, m-ar hrãni, m-ar mulţumi şi m-ar duce cãtre o neîntreruptã legãturã cu El. Dimpotrivã, eu nu numai cã nu mã desfãt în rugãciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mã rog: mã lupt cu plictiseala, slãbesc din pricina trândãviei şi sunt gata sã mã îndeletnicesc, cu mai multã plãcere, cu orice alt lucru mai mãrunt, numai ca sã scurtez sau sã pun capãt rugãciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mã aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an.

Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragã. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul sãu prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtã vreme eu, în timpul celor douãzeci şi patru de ore, de abia dacã gãsesc un ceas ca sã mã cufund în adâncurile cugetãrii de Dumnezeu şi sã mã înflãcãrez de dragostea Lui. Iar restul de douãzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plãcere şi cu toatã râvna pe altarul idolilor patimilor mele!

În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plãcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrând, spre convorbirile dumnezeieşti, caut sã trec mai repede la conversaţiile care îmi mãgulesc patimile.

Sunt stãpânit de o neobositã curiozitate sã aflu ceva nou în legãturã cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa sã dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artã, în economie, în timp ce învãţãturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasã nici o urmã în mine, nu-mi hrãnesc sufletul. De aceea socot cã toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamã în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lãturalnice şi de prea micã însemnãtate, de care ar trebui sã mã ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de fãcut.

Apoi, dacã dragostea de Dumnezeu se cunoaşte dupã împlinirea poruncilor Lui – cãci El însuşi spune: „Dacã Mã iubiţi, veti pãzi poruncile Mele”, iar eu nu numai cã nu pãzesc poruncile Lui, ci imi dau prea puţinã silinţã sã le împlinesc -, atunci trebuie sã recunosc cu adevãrat cã eu nu-L iubesc pe Dumnezeu.

Aceasta o întãreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune:

„Dovadã cã omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Sãu este faptul cã el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

*versta – Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km

Sursa: Pelerinul Rus. Editura Sophia. Editia a II-a