Iisus Hristos Viaţa creştină este adunarea în iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este societatea în care se trăieşte modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin ţinerea celei de-a doua mari porunci.

Repetarea păcatului lui Adam în spaţiul Bisericii se realizează prin faptul de a se autoproclama omul judecător şi cenzor al celorlalţi, care duce la împărţirea lor în buni şi răi. Însă Hristos îi cheamă pe credincioşi să nu judece, ci să ierte.

Omul nu poate judeca drept, pentru că nu cunoaşte totul, precum Dumnezeu. Dar când ajunge la maturitatea duhovnicească de a nu îi judeca pe ceilalţi, ci de a gândi mereu cele bune despre ei, dobândeşte harisma sau darul deosebirii şi poate distinge corect cele ale oamenilor. Şi ceea ce este mai important în starea aceasta este aceea că „deşi îl deosebeşte pe sfânt de criminal, se consideră pe sine însuşi mai rău decât criminalul şi îl iubeşte pe acesta cu durere”.

Oricine îi judecă pe oameni şi îi deosebeşte în buni şi răi, pe unii iubindu-i şi pe ceilalţi nu, nu are iubire desăvârşită.

Iubirea nu îngăduie deosebiri, ci îi îmbrăţişează pe toţi, fără deosebire. Când ea se mărgineşte la anumiţi aleşi şi îi leapădă pe cei nealeşi, lesne se preface în ură faţă de cei nealeşi şi astfel taie sau fărâmiţează firea omenească.

În privinţa iubirii, omul se maturizează treptat. Vechiul Testament, ca „pedagog către Hristos”, i-a chemat pe oameni să cultive iubirea într-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrăjmaşi, ci limitează ura. Scopul este restrângerea răului. De altfel, porunca „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu impune tautopatia, ci limitează răzbunarea la aceasta. Iar răsplătirea raului cu binele, care este introdusă în Cartea Pildelor, deşi se poate interpreta ca un îndemn la practicarea iubirii dezinteresate, prezintă o anume formă de răzbunare nobilă, dar şi energică: „De flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i să îmbuce, iar de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni aprinşi îngrămădeşti pe capul lui”. Deci, ceea ce deosebeşte iubirea creştină de oricare alta şi, prin urmare, ceea ce îl deosebeşte pe creştinul adevărat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat.

Iubirea dezinteresată este plinătatea a toată virtutea. Precum iubirea şi faptele iubirii – observa Sfântul Grigorie Palama – sunt „plinătatea virtuţilor”, tot aşa şi ura şi faptele urii sunt „plinătatea păcatului”. Şi precum iubirea de oameni (filantropia) se însoţeşte şi coexistă cu virtuţile, tot aşa şi ura de oameni (misantropia) se însoţeşte şi coexistă cu răutăţile.

Relaţiile sociale din lume se bazează pe principiul retribuţiei sau răsplătirii. Omul consideră natural să îi iubească pe cei care îl iubesc şi să îi urască pe cei care îl urăsc. Ura faţă de cei ce îl iubesc şi iubirea faţă de cei ce îl urăsc constituie abateri de la normalitate. În special ura faţă de prieteni este condamnată de conştiinţa umană comună drept comportament nesănătos. Dar şi iubirea către vrăjmaşi este considerată nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar că se reîntoarce la starea sa după fire, în care opţiunile lui se armonizează cu firea lui, dar îl şi imită pe Dumnezeu Însuşi, Care S-a jertfit pentru omul ce se lepădase de El. Din punct de vedere psihologic, în această situaţie omul nu îl iubeşte pe celălalt atât cât se iubeşte pe sine însuşi, ci mai mult decât pe sine însuşi. Dar ca să ajungă la măsura aceasta a iubirii este nevoie de multă bărbăţie şi răbdare. Aici culminează iubirea creştină. Iar iubirea aceasta, care e tot atât de tare ca şi moartea, este incomparabil mai puternică decât ura. Poate răbda chiar şi răstignirea de către vrăjmaşi. De aceea încercarea iubirii este crucea. Pericolul pentru creştin este acela de-a înceta să se mai sprijine pe puterea crucii.

Evitarea răsplătirii răului cu rău constituie cea mai eficientă combatere a lui. Sfântul Fotie spune: „Dacă toţi ar întoarce şi celălalt obraz celor ce îi lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei care să lovească?”. Prin evitarea împotrivirii este biruit răul fără a-l mai repeta. Astfel se reduce şi cantitativ prezenţa lui în lume. În caz contrar, răsplătirea răului cu rău devine mijlocul creşterii şi permanentizării lui. Evitarea împotrivirii aşează răul în trecut şi deschide perspective pozitive viitorului.

Atitudinea aceasta este absolut justificată în Biserică. Dar şi la nivel strict social valoarea ei este recunoscută tot mai mult. Trebuie însă notat că la nivelul vieţii sociale este absolut necesar principiul dreptăţii. Omul care alege şi urmează calea iubirii nu ignoră, din dragoste, nedreptatea ce se face aproapelui său, nici nu o încurajează, cerând nedreptăţitului spirit de jertfă.

Iubirea îmbrăţişează şi pe cel ce nedreptăţeşte şi pe cel nedreptăţit. Aceasta impune însoţirea ei cu dreptatea. Şi, în cazul acesta, împotrivirea înţeleaptă faţă de rău în spiritul dreptăţii exprima mai deplin iubirea creştină. Ţinta finală a creştinului rămâne iubirea. Aceasta este plinirea tuturor virtuţilor.

Autor: Georgios Mantzaridis