Iisus Hristos Cea de a doua mare poruncă, despre care Domnul spune că este asemenea celei dintâi, este porunca iubirii aproapelui.

Creştinul este chemat să îşi iubească aproapele „ca pe sine însuşi”. La nivel psihologic aceasta înseamnă să îşi iubească aproapele precum se iubeşte pe el însuşi. Însă, plinătatea iubirii creştine nu se află la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel credinciosul nu mai face separaţie între eul său şi aproapele său, ci îşi iubeşte aproapele ca sine al său, căci aproapele este sinele său cel în Hristos.

Asemănarea celor două porunci se află la nivelul soteriologiei. Omului îi este cu neputinţă să se mântuiască dacă nu îşi iubeşte aproapele. La nivelul teologiei, însă, cea de a doua poruncă nu se poate pune laolaltă cu prima şi, bineînţeles, nici înaintea ei.

Dragostea de Dumnezeu cultivă dragostea de aproapele. Când este dobândită cea dintâi, lesne urmează şi a doua.

Dar şi dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea aproapelui.

În esenţă este vorba de o singură iubire cu dublă lucrare, care se împarte neîmpărţit lui Dumnezeu şi aproapelui. Aceasta înseamnă că, dacă lipseşte iubirea de Dumnezeu, lipseşte orice relaţie de iubire.

Iubirea este înnăscută omului şi expresia ei este ceva firesc. Însă adevărata iubire, definită de caracterul ei dezinteresat, este cu neputinţă departe de Dumnezeu.

În funcţie de mobilurile care există în om, se pot distinge trei feluri de iubire:

a) iubirea interesată, care se conduce după interes (slavă, bani, plăcere etc);

b) iubirea naturală, care provine din ataşamentul reciproc (iubirea părinţilor către copii, a copiilor către părinţi);

c) iubirea dezinteresată, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu sau din virtute şi nu are în vedere niciun interes personal îngust.

Iubirea interesată este „de necinste” sau blamabilă, cea naturală „mijlocie”, iar cea dezinteresată „de lauda”.

Cea dintâi experienţă a iubirii i-o oferă omului iubirea maternă, încă din viaţa intrauterină. Prin aceasta este inaugurată simţirea şi trăirea ei in lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei consecinţe traumatice asupra copiilor.

Dragostea mamei este o iubire naturală care exprimă şi caracter dezinteresat. Aduce copilului siguranţă şi duioşie, dar şi dreptul de a o folosi ca mijloc de supravieţuire. Spre deosebire de iubirea mamei faţă de copil, iubirea copilului faţă de mamă este la început interesată. În continuare, însa, apar şi celelalte feluri de iubire, astfel încât avem toate cele trei feluri ale ei, şi nu doar în stadii succesive, ci şi concomitent în relaţiile interpersonale şi sociale ale oamenilor.

Ţinta vieţii creştine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este însoţit de frica morţii, pe când caracterul dezinteresat este cultivat prin depăşirea acesteia. Fără depăşirea fricii morţii nu poate exista iubire dezinteresată. Iubirea aceasta are caracter chenotic. Adică se realizează prin dăruirea de sine către aproapele. Iar această dăruire de sine îi tămăduieşte eul cel interesat şi îl preface în sinele său real.

Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată este nevoie de o luptă mai presus de om. Sporirea în iubirea dezinteresată se realizează prin sporirea în credinţă, în nădejde, în smerenie şi în ascultare. Cu cât crede mai mult cineva în Dumnezeu şi nădăjduieşte în El, cu atât mai mult înaintează în dragostea de El şi în dragostea aproapelui. Şi cu cât mai mult se smereşte şi lasă deoparte voia individuală, cu atât mai mult i se eliberează sufletul şi rodeşte duhovniceşte. În starea aceasta sunt zădărnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt nimicite patimile şi se îmbelşughează rodul Duhului. Sufletul omului se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga lume. În modul acesta ia chip omul „cel pe de-a’ntregul” sau universal, adevăratul ipostas omenesc.

Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc să fie influenţată şi de către factori externi. Spiritul comunitar ce predomina în societatea agricolă acţiona pozitiv în această direcţie. Din contră, spiritul individualist al epocii noastre influenţează negativ. Astăzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se află în afara lor sau care ameninţă, chiar, propria lor persoană. Viaţa socială se tipizează şi iubirea dezinteresata dispare. Omul uită de Dumnezeu şi de aproapele, se închide în individualismul său şi se izolează din pricina interesului său îngust, egoist.

Se întamplă ca uneori iubirea omului să se întoarca doar către Dumnezeu şi să fie uitat omul, sau să se întoarca doar către om şi să fie uitat Dumnezeu. În situatiile acestea iubirea nu este adevărată. Precum scrie Sfântul Ioan Evanghelistul, „dacă cineva zice „iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este”. Dar şi dacă zice că îşi iubeşte aproapele fără să îl iubească pe Dumnezeu, iarăşi nu zice adevărul. Iubirea urmează o anumită rânduială. Cea dintâi vine iubirea de Dumnezeu şi mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic notează Sfântul Grigorie al Nyssei, creştinul este chemat să îl iubeasca pe Dumnezeu „cu toată inima şi sufletul şi puterea şi simţirea lui, şi pe aproapele său ca pe sine însuşi; şi pe femeie, iarăşi, dacă are cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar dacă se află sub înrâurirea patimilor, precum [îşi iubeşte] propriul său trup”.

Va continua…

Autor: Georgios Mantzaridis