Calea care duce la smerenie

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40)

Nu am dragoste pentru aproapele!

Nu am dragoste pentru aproapele, cãci departe de a mã hotãrî, potrivit Evangheliei, sã-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici mãcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu.

Dacã l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtã vreme eu, dupã ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mã întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepãsãtor sau, ceea ce e o vinã şi mai mare, simt parcã o plãcere când aud astfel de istorisiri.

Pe deasupra, nu acopãr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le rãspândesc şi le osândesc.

Bunãstarea, cinstea şi fericirea lui nu mã înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desãvârşire strãin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţãmânt de bucurie, ci, dimpotrivã, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

Nu cred în nimic din cele propovãduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie!

Dacã aş fi fost cu adevãrat încredinţat şi as fi avut o credinţã tare cã, fãrã nici o îndoialã, dincolo de mormânt este o viaţã veşnicã, cu o anumitã rãsplatã pentru faptele sãvârşite pe pãmânt, atunci m-aş fi gândit fãrã încetare la ceea ce mã aşteaptã.
Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspãimântat şi mi-aş fi trãit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata sã intre în patria cereascã. Dimpotrivã, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capãtul existenţei mele.

Uneori, un gând tainic se cuibãreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi dupã moarte? Şi chiar dacã spun cã eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rãmâne într-o puternicã încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc fãţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bunã întocmire a vieţii mele trupeşti.

Dar dacã Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primitã în inima mea cu credinţã, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfãtat cu citirea ei, ba chiar o simplã privire aruncatã asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfãtat cu învãţãturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrãnit cu ele cum te hrãneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toatã inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pãmânteşti n-ar fi fost în stare sã mã abatã de la aceastã hotãrâre.

Şi, cu toate acestea, chiar dacã mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţificã. Şi, fiindcã în asemenea împrejurãri nu mã pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt cã mã cuprind o uscãciune, o lipsã de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cãrţi obişnuite, rãmân fãrã nici o roadã şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumeascã, pe care o citesc cu mai multã plãcere şi în care gãsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

Sursa: Pelerinul Rus. Editura Sophia. Editia a II-a