Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină a omului prin arderea de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii şi a desăvârşirii.

Ca şi semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinctiv al creştinului, ea sintetizând esenţa credinţei creştine, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât ceea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieţii, nimic nu se poarte realiza decât prin jertfă spre înviere. Lumânarea este un semn al jertfei curate pe care creştinul o aduce în faţa lui Dumnezeu.

Lumina este semn al prezenţei lui Dumnezeu!

Pentru că Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.

Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înlănţuită cu trupul de ceară.

Rostul lumânării e să ardă şi să lumineze.

Sufletul omenesc este asemenea unei lumânări. Flacăra şi lumina sufletului este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca lumânarea aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă, este un suflet fără viaţă.

Lumânarea luminează în tăcere fără să facă zgomot. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. La fel cel care se roagă o face în taină şi cu smerenie. Şi cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede tot mai mic şi neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în jurul ei. Ea nu arde numai pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba chiar se face mai multă lumină.

Lumina sufletului celui care se roagă întotdeauna îndeamnă tainic şi alte suflete la rugăciune şi când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina se înmulţeşte.

Întotdeauna o lumânare se mistuie arzând, după ce şi-a topit tot trupul şi şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea şi pe oameni sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune.

Ce frumoasă este consumarea unei lumânări. Ea dispare după ce a topit în sine tot ceea ce a fost pământesc şi trupesc şi a devenit în întregime lumină.

Lumânarea ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de fiecare dintre noi în cele mai importante zile din viaţă, la botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Paşti, la nuntă, la înmormântare…lumânarea e nelipsită.

Parcă ar vrea să ne spună: NU UITAŢI DE RUGĂCIUNE!

Ajută-mă, Doamne, ca lumânarea pe care eu o aprind să fie lumină pentru mine şi pentru toţi cei pentru care mă rog. Ea este un mic dar pentru TINE, Doamne şi pentru Puterile Cereşti, din osteneala mea şi din timpul meu. Lumina care luminează aici este rugăciunea mea, care rămâne mai departe şi când eu plec din biserică.

Vă recomand să citiţi articolele:

1. Lumină spre Mântuire

2. Lumânările în cultul creştin