Cineva avea un smochin sădit în via sa şi a venit să caute rod în el şi nu a găsit. Şi a zis către vier: „Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l, de ce să ţină pământul degeaba?” Iar el răspunzând a zis: „Doamne, lasă-l şi anul acesta”. (Luca 13, 6-8)

După cum vedem, ni se spune că nu era prima dată când se întâmpla aşa ceva. Că acel Cineva, stăpânul viei, venise de mai multe ori să vadă smochinul, căutând, cu tot dinadinsul rod în el. Poate că şi eu, în anii de până acum, nu voi fi ajuns să dau roadele care se aşteaptă de la mine; poate că n-am ştiut să mă folosesc de prilejurile care mi s-au ivit pentru a săvârşi binele, nefiind în stare să răspund aşteptărilor Stăpânului meu.

Mi se va întâmpla aşa şi anul acesta?

„Ce-ar fi putut face, practic, smochinul?

Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă.

Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte.

De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie.“

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă!

Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. (…)

Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. (…) Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.”

Recomandare: Timpul smochinelor (Belşugul Vieţii) – Pr. Nicolae Steinhardt

În anii de până acum am pierdut o groază de timp, am ratat nu puţine ocazii, mi-au trecut pe lângă urechi atâtea chemări ale Stăpânului! Privind în urmă către aceşti ani, sunt silit să recunosc că au fost sterpi, lipsiţi de orice roadă.

Fi-va oare şi anul acesta tot atât de neroditor ca şi cei de până acum?

Să nu fie aşa! Cu cât ştiu că nu-mi mai rămâne mult timp pentru a împlini voia Domnului, cu cât mă apropii mai mult de sfârşit, cu atât mai vârtos trebuie să înţeleg să mă trezesc, să-mi dau seama că am multe de schimbat în viaţă! Trecându-mi prin minte tot ce mi s-a întâmplat până acum, nu pot să nu-mi amintesc de binefacerile fără de număr cu care m-a copleşit Dumnezeu. Putea-voi oare să nu sper că şi acum, anul acesta, nu mă va lipsi de dragostea şi milostivirea Sa? Orice m-ar aştepta în viitor, nu mă îndoiesc că Domnul îmi va îndrepta fiecare pas şi de aceea trăiesc în fiecare clipă cu deplină nădejde.

Se cuvine totuşi să mă întreb: Oare cum am petrecut anul care a trecut şi s-a încheiat? L-am început cu sârguincioase făgăduinţe, cu cele mai bune intenţii, dar din toate acestea nu s-a ales nimic. L-am petrecut fără folos, n-am agonisit niciun bine, am bătut pasul pe loc.

Fă, Doamne, să nu mi se întâmple aşa şi anul acesta!

Ajută-mă să-Ţi aduc roade , stăruind cu toată inima în răbdare şi smerenie!

Sursa:

[1] Sfânta Scriptură. Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2001

[2] Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. Editura Sophia, 2008

[3] Pr. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 2002