Preoţia, ca sfântă slujire, este aleasă şi înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât şi prin lucrarea ei apostolească.

Preoţia este slujirea aleasă şi înaltă din pricina temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „după rânduiala lui Melchisedec” (Ev. 8, 12) şi Care a stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a întemeiat Dumnezeu şi nu omul.

Preoţia este o rânduială tainică, dar simţitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog şi liturghisitor al dumnezeieştilor ierurgii, prin preoţie un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin şi voinţa proprie, săvârşind pentru oameni, cele către Dumnezeu.

Oamenii simt nevoia să facă astfel de precizări, când vine vorba de preoţi: dacă au sau nu har. Un fel de bilă albă sau bilă neagră – care se acordă după felurite criterii.

Problema devine şi mai spinoasă când atingem delicatul subiect al Sfintei Taine a Spovedaniei: mai nimeni n-ar vrea în ruptul capului să meargă să se mărturisească unui preot „fără har”!
Nu e mare filosofie în a constata că numai cei „cu har” sunt recomandaţi din gură-n gură şi lăudaţi, iar cei „fără har” sunt puşi la colţ, fiind arătaţi cu degetul pentru te miri ce: că sunt urâcioşi, că sunt slabi predicatori, ca sunt atinşi de tot soiul de vicii, ori pentru că sunt autorii unor fapte pe care comunitatea le condamnă.

Este o discuţie întreagă pe acest subiect, dusă pe un ton aprins şi contrariat, de cele mai multe ori; este o judecată lumească, iar preoţii, vor sau nu vor, sunt trecuţi prin ciur şi prin dârmon din cauza ei. Nu pe acest fir vreau însă să mergem, pentru că am bate pasul pe loc. Vă propun altă perspectivă, una în care să vă puteţi încrede, pentru că îi aparţine Părintelui Cleopa. Am citit acum câţiva ani vorbele sale şi mi-au plăcut mult, m-au ajutat. Iată-le:

În anul 1954, am fost invitat la Bucureşti la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, să vorbesc într-o sală, unde erau peste 50 de persoane, numai miniştri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmacişti, numai oameni din clasa de sus. Era şi părintele Daniil Tudor. El a aranjat ca să predic, împreună cu părintele Benedict Ghius şi cu părintele Petroniu Tănase.

După ce-am intrat acolo, întâlnirea religioasă a început, aşa cum se cuvenea, cu rugăciune. La un moment dat, se ridică o doamnă şi spune:

– Prea Cuvioase părinte, eu nu-i pot pune în acelaşi cântar pe toţi preoţii!

Dar cine eşti dumneata de cântăreşti preoții? Ai stat pe scaunul lui Hristos?

– Dar… Prea Cuvioase, părintele cutare-i sfânt, părintele cutare, care a fost la închisoare, a fost un sfânt, dar ceilalţi preoţi care nu poartă uniforma, care se bărbieresc, care fumează, eu nu-i pot pune în acelaşi cântar!

Dar cine ţi-a dat voie să-i pui în acelaşi cântar dumneata şi să cântăreşti preoţii? Că n-ai voie să cântăreşti pe nimeni, că zice aşa Scriptura:

Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi (Matei 7,1)!

Eu pe nimeni n-am voie să judec, pentru că judecătorul nostru este Hristos.

– Vreau să vă spun că eu mi-am pierdut evlavia la unii preoţi şi eu cred că n-au toţi acelaşi har!

– Rău ai gândit! Dumneata trebuie să ştii că, dacă ar fi aşa cum zici, n-ar mai fi preoţi pe faţa pământului, fiindcă toţi greşesc. Dar nu-i aşa. Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „A preotului este numai a deschide gura, şi harul lucrează”.

De vei vedea preot beat, căzut în şanţ, du-te şi-i sărută mâna!
Îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu!

Că nu se amestecă niciodată păcatele lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, că atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucrează în virtutea sa personală, ci în virtutea harului pe care l-a primit. Dacă n-a fost vrednic, la judecată ia mai mare muncă decât creştinii, că cei tari, tare se vor cerca; căruia i s-a dat mult, mult se va cere; şi mai mult va fi bătută sluga aceea care a ştiut voia, decât cea care n-a ştiut (Luca 12,48).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tău!
Noi ne plecăm harului lui Dumnezeu, că ai auzit ce a spus Mântuitorul poporului. El, ca Dumnezeu, îi mustra pe cărturari şi pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie să-i mustre. Ai auzit ce-a spus? Pe scaunul lui Moise şi al lui Aaron au şezut cărturarii şi fariseii, arhiereii şi preoții; tot ce vă învaţă ei să faceţi, să faceţi, că ei legea lui Dumnezeu învaţă, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic şi nu fac (Matei 23, 2-3).

Evanghelia îţi dă voie să faci ce zice preotul, când te învață de bine, iar dacă vezi la el ceva că nu-i bun, nu face. Mântuitorul spune asta. Pentru că el are să dea seama înaintea lui Dumnezeu dacă n-a făcut, şi eu am să dau seama înaintea lui Dumnezeu, dacă am auzit un cuvânt bun şi nu l-am făcut.

Dar nu le-a dat voie să judece, pentru că harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai dacă ai auzit că l-a caterisit. Şi când este caterisit, încă darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dânsul sabie, are puşcă, are pistol, dar n-are voie să le folosească, că i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, în ziua judecăţii, tot ca preot se va judeca.

Ia să vă dau un exemplu:
Pune dumneata într-un castron de marmură un pumn de galbeni de aur şi pune şi cenușă. Ia o căldare de apă şi toarnă peste ei. Ce se întâmplă cu cenuşa? S-a amestecat aurul cu apa? A intrat cenuşa în aur? N-a intrat. Aurul este altă fire şi cenuşa alta.

După cum nu se amestecă aurul cu cenuşa, aşa nu se amestecă la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos.
Sursa:

[1] Sfânta Scriptură

[2 ] Sfântul Ioan Gură de Aur – Ultimele însemnări

[3] Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.7