Prin cele ce ai pierdut binele, prin aceasta dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

Un frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta:

” Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar sufletul meu împietrit să capete frică”.

Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi:

„Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu ma trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

Astfel s-a pocăit un an întreg, cerând unele ca acestea, cu lacrimi fierbinţi şi tot sufletul, în post, priveghere, şi celelalte rele-pătimiri, zdrobindu-şi şi istovindu-şi trupul şi sufletul.

Într-o zi, pe când zăcea la pământ şi plângea după obicei, tânguindu-se cu jale din pricina multei sale deznădejdi, i-a venit somnul şi a adormit. Şi, iată, i se arată Hristos, zicându-i cu glas lin: „Ce ai omule? De ce plângi aşa?” Iar el, cunoscându-L cine este, răspunde cu cutremur: „Pentru că am căzut, Doamne”. Zice Cel ce i Se arătase: „Ridică-te, dar!” Şi el Îi spuse: „Nu pot, Stăpâne, dacă nu îmi dai mâna”. Iar Acela Şi-a întins mâna şi, apucându-l, l-a ridicat.

Însă, odată ridicat, fratele plângea din nou amarnic. Îi zice deci iarăşi Cel ce Se arătase, tot cu glas blând şi lin: „De ce plângi, omule? De ce te întristezi?” A răspuns fratele: „Nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă întristez, pentru că Te-am mâhnit atât de mult, eu, cel ce m-am desfătat de atâtea bunătăţi de la Tine?” Iar El Şi-a întins din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui şi i-a zis: „De acum nu te mai întrista. Căci de vreme ce cu adevărat te-ai întristat pentru Mine, nici Eu nu Mă mai mâhnesc din pricina ta. Dacă Mi-am dat sângele pentru tine, cu cât mai mult nu îţi voi da iertarea, ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte cu adevărat?” Venindu-şi fratele în sine din vedenie, şi-a aflat inima plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu el. Şi a trăit pe mai departe cu multă smerenie, mulţumindu-I Acestuia.

A zis Avva Teodor din Ferme că omul statornic întru pocăinţă nu este legat de poruncă. Adică cel care se pocăieşte cu adevărat, de vrea să împlinească mai mult decât cere porunca, nu este nimic care să-l împiedice. Iar când zice „poruncă”, nu vorbeşte numai de una, ci de toate poruncile pe care Sfântul Duh le-a aşezat în Biserică, precum şi de orice poruncă ar primi cineva de la Părintele său.

Sursa: Apoftegma Sfântului Isaac Sirul. Apoftegme din Pateric

Everghetions, vol.1. Ediţia bilingvă. Sfânta Mănăstire Vatoped. Muntele Athos