Dacă fugi de osteneală şi de necinstire, nu spune că o să te pocăieşti [lucrând] alte virtuţi. Căci, prin fire, slava deşartă şi lipsa de durere slujesc păcatului, chiar şi atunci când par a avea pricini întemeiate. De cade cineva în orice fel de păcat şi nu se întristează dupa măsura greşelii, se va prinde lesne în aceeaşi mreajă.

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, iar unul dintre ei şedea în Muntele Măslinilor. Într-o bună zi, acestuia i s-a aprins inima de pocăinţă şi, coborând în Cetatea Sfânta, a mers la stăpânitorul locului şi i-a mărturisit aceluia păcatele sale spunând: „Pedepseşte-mă după lege”. Iar stăpânitorul, minunându-se, s-a socotit în sinea lui şi apoi i-a zis fratelui: „Cu adevărat, omule, pentru că tu de bunăvoie te-ai mărturisit, eu nu îndrăznesc să te judec înainte de a te judeca Dumnezeu; căci poate Acesta te-a şi iertat”. Atunci fratele a plecat, şi-a pus lanţuri la picioare şi la gât şi s-a zăvorât într-o chilie. Iar de venea vreodată cineva şi-l întreba: „Cine ţi-a pus, Avva, lanţuri atât de grele?”, răspundea: „Stăpânitorul”.

Cu o zi înainte de sfârşitul său, i s-a înfăţişat un înger şi de îndată i-au căzut lanţurile. În ziua următoare, venind cel care îl slujea, l-a întrebat cine i-a dezlegat lanţurile. Şi fratele a răspuns: „Cel care mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri şi mi-a zis: „Iată, pentru răbdarea ta s-au dezlegat toate păcatele tale”. Apoi s-a atins de lanţuri cu degetul său şi deodată au căzut de pe mine”. Şi zicând fratele acestea, îndată a adormit!

A zis un Bătrân: „de cazi în păcat şi te întorci de la el, începând [să trăieşti] cu întristare şi pocăinţă, vezi să nu încetezi a te întrista şi suspina înaintea Domnului, până în ziua morţii tale. Altminteri, vei cădea iarăşi degrabă în aceeaşi groapă. Căci întristarea cea după Dumnezeu este frâu al sufletului şi nu-l lasă să cadă”.

Zicea Avva Daniil despre Avva Arsenie că nu schimba apa în care înmuia ramurile de finic decât odată pe an; iar atunci când apa se împuţina, adăuga doar [puţin] peste ea – Părintele împletea funii şi lucra totdeauna până la ceasul al şaselea. Cum apa nu era schimbată, răspândea miros urât. L-au rugat, deci, Părinţii care treceau pe acolo să le spună pentru care pricină nu schimbă apa ramurilor, ci îndură asemenea duhoare. Şi le-a răspuns Bătrânul: „În locul tămâierilor şi mirurilor de care m-am desfătat în lume, acum trebuie să rabd această duhoare”.

La fel, şi noi să ne sârguim să tămăduim cele potrivnice prin lucruri potrivnice. Şi să ne luptăm întru cunoştinţă* ca să ştergem plăcerile de care ne-am desfătat, prin rele-pătimiri pe măsură.

*Părinţii amintesc deseori că virtuţiile trebuie lucrate „întru cunoştinţă”. E vorba de cunoştinţa duhovnicească, cea care dă fiecărei fapte dreaptă socoteală, cumpătare şi înţelepciune; care lămureşte în ce chip virtuţile sunt înlănţuite între ele şi cum trebuie lucrate toate împreună, fără a nesocoti vreuna; cea care Îl arată pe Hristos, drept singur scop al oricărei nevoinţe.

Sursa: Apoftegma lui Avva Marcu. Apoftegme din Pateric

Everghetions, vol.1. Ediţia bilingvă. Sfânta Mănăstire Vatoped. Muntele Athos